~Vasile I. Zărnescu: „Piloţii orbi“ de Mircea Eliade – actual şi în zilele noastre

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea“ politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918, lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea“. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-si prelungească puterea.

Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. […]

Ştiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia“ e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor.

Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia.

Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an.

Ca şi când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte.

Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: „antisemitism“, „fascism“, „hitlerism“! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea Puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină, deocamdată, poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţie a muncii naţionale.

Sunt unii, buni „patrioţi“, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut, apoi, lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul al XVI-lea bere), austriecii în Ardeal şi „cultura“ în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă.

Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia, totuşi, o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani , peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine!) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită, care bate tot mai rar şi tot mai stins.

Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică.

Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul, bunăoară. Ne lăudăm că „ţinem la băutură“, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e, în acelaşi timp, falsă. Alcoolismul sterilizează regiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit…

Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri…

Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile, nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are, însă, dreptul să se măsoare cu istoria…

Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.

[Vremea, nr. 505, 19 Septembrie 1937, pag. 3]

 

ADDENDA

 

Actualitatea clasicilor, inclusiv în cazul articolului lui Mircea Eliade, este dincolo de orice îndoială. Este la fel de actual ca acum şapte decenii, când a fost publicat: este scris, parcă, zilele acestea. Dar trebuie să-i facem câteva corecturi.

Prima. În actuala epocă de ofensivă accelerată a globalismului, de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, s-a liberalizat şi plasarea în conturi din străinătate a agoniselii alogenilor. A doua. Alogenii – fie că se numesc „investitori strategici“, în general, fie că se numesc evrei, ruşi, austrieci, turci ş.a., vin cu scopul clar să facă averi pe seama exploatării la sânge a românilor, apoi să externalizeze profiturile uriaşe obţinute aici prin „jaf cu legea-n mână“ şi, fireşte, prin colaborarea cu autohtonii. Corupţia autohtonă – revitalizarea celei din etapa interbelică, etapă atât de lăudată de noii ciocoi – este stimulată de escrocii externi, de teapa lui Sorin Beraru, Marc Rich, a celor de din conducerea unor firme ca Tepro-Iaşi, Bechtel ş.a. A treia. Între timp, a fost înfiinţat Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), al cărui scop iniţial generos – de ajutorare a ţărilor subdezvoltate economic – s-a transformat într-unul opus: expolierea economică a ţărilor respective prin împrumuturi acordate în condiţii deliberat împovărătoare. De altfel, aceasta este raţiunea de a fi a oricărei bănci: să se înavuţească din impunerea unor dobânzi cât mai profitabile pentru bancă. Iar F.M.I.-ul nu este o instituţie filantropică, ci o bancă mare. Am putea crede că F.M.I. este condus din întâmplare de marii finanţişti evrei, dar nu este o întâmplare deoarece camăta a fost şi este meseria definitorie a evreilor – meserie pe care şi-au însuşit-o şi cei care parazitează religia iudaică, adică jidanii, urmaşii triburilor khazare, care au adoptat iudaismul. A patra corectură. Clasa politică actuală este preponderent autohtonă, dar este cumpărată de forţele oculte externe. De aceea, aşa cum am menţionat încă în studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“ (vezi http://ro.altermedia.info/politica/ubicuitatea-razboiului-axiologic_21568.html), publicat acum un deceniu, noi trăim ca într-o ţară ocupată. Între timp, tot mai mulţi analişti şi oameni politici au ajuns la această concluzie. Pentru că România este o ţară aflată sub ocupaţia băncilor străine. Acest fapt a devenit tot mai evident în ultimii ani, dar ţara noastră este, încă de la retrovoluţia din decembrie 1989, sub ocupaţia politică a unor forţe străine – aşa cum am precizat, frecvent şi clar, „Xenocraţia conduce România!“ (vezi, de exemplu, http://ro.altermedia.info/politica/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-5_8731.html) –, forţe care s-au străduit şi se străduiesc să desfiinţeze Statul Român. Acum, în mod la fel de evident, România este sub ocupaţia F.M.I.-ului. De altfel, aşa cum am mai relevat în alte articole, Statul Român mai există în virtutea inerţiei şi, dacă românii patrioţi nu se vor mobiliza să găsească forme de organizare să lupte împotriva acestei ţinte malefice ale inamicilor României, Statul Român este pe cale de dispariţie şi, odată cu el, şi Naţiunea Română. În sfârşit, a şasea corectură: actualii „piloţi“ ai României nu sunt „orbi“, ci văd ceea se întâmplă, sunt conştienţi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara, dar, ca şi aceia din etapa interbelică, nu îi interesează destinul naţiunii – de care trebuie să fie preocupaţi, căci de aceea sunt pe postul de conducere, – ci, dimpotrivă, sunt preocupaţi doar să facă bani pentru buzunarul lor. Ei nu sunt decât trădători de ţară şi, de aceea, ei sunt condamnabili în cel mai înalt grad, iar soarta lor nu este decât aceea meritată de orice trădător, din toate timpurile: spânzurătoarea!

 

28 ianuarie 2011

 

VASILE I. ZĂRNESCU