~Lucian G Costi: „Pledoarie pentru apărarea limbii române (VII)“

AUDIATUR ET ALTERA PARS (7)

Să fie ascultată şi partea cealaltă

SAU

PLEDOARIE PENTRU APĂRAREA LIMBII ROMÂNE

ÎN PROCESUL INTENTAT ÎMPOTRIVA EI

DE CĂTRE CEI CARE NEAGĂ STRĂVECHIMEA ŞI ADMIRABILA SA ALCĂTUIRE

Lucian G. Costi

III.  A TREIA PLEDOARIE (PARTEA A TREIA)

Continuare din numărul trecut

1.  INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA A CELEI DE-A TREIA PLEDOARII

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al şaptelea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a familiei de cuvinte generate de rădăcina pot pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”.

2. NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

Toate adevărurile noi au început prin a fi eretice.

Gabriel Gheorghe, Getica 2005.

 

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe şi dr. Lucian I. Cueşdean, notate în articolele din numerele precedente ale acestei reviste.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.  Premizele de la care pleacă NŞLR şi metodologia de lucru au fost notate succint în numerele anterioare (articolele 1, 2, 3).

În numerele precedente am văzut că determinarea oficială conform căreia milă provine dintr-o limbă străină este incorectă, dovezile aduse de DLRM (6) în sprijinul osândirii lui milă fiind contradictorii.  Întreaga familie a lui milă, cum ar fi a milui, milos, milostiv, a se milostivi, etc., s-a dovedit a fi zămislită de strămoşii noştri, nu de străini, şi aparţine limbii române, de unde mai apoi s-au inspirat alţii.  Expresia liturgică Doamne miluieşte are o vechime de cel puţin 19 veacuri în româneşte şi n-are nici o legătură cu neamurile năvălitoare!  S-a demonstrat apoi că Ispas şi a ispăşi sunt cuvinte construite de strămoşii noştri şi aparţin limbii române.  Termenul împotriva e românesc, nu e luat de la nimeni, ci este cizelat din materialul lingvistic al românei străvechi!  Faptul că toate aceste vocabule româneşti au fost preluate tardiv, la orizontul veacului al X-lea, de limbi slave prin intermediul limbii slave bisericeşti nu poate fi o justificare, dată fiind absenţa documentelor mai vechi româneşti, a inversării rolurilor între limba donatoare, româna, şi cele receptoare, în scop de propagandă politică.  Limba română şi neamul românesc existau în secolul al X-lea.  Teoria “formării poporului şi limbii române”, adică un aşa-zis proces imaginar care începe cu legionarii lui Traian şi se încheie cu ultimul pâlc de năvălitori estici, este rodul unor minţi bolnave şi pline de duşmănie împotriva acestui neam de oameni care trăieşte la el acasă de la facerea lumii.  Românii au drepturi naturale date de Providenţă, năvălitorii au pretenţii şi au obrăznicia făptaşului ce n-a fost încă adus în faţa Justiţiei.  Adevărul trebuie restabilit pe baza dovezilor şi argumentelor logice.  Ele există.

SUBMULŢIMEA CLO-POT-ULUI

 

Revelaţia Dumnezeirii pare să existe la români încă din epoca sedentarismului agricol neolitic.

Lucian I. Cueşdean,  România, inima vechii Europe, Ed. Solif, 2006, p.6

 

În româneşte există cuvinte ce-l cuprind pe pot ca monosilabă constructivă (PFC) alăturată de astă dată în poziţie finală: clo-pot, ro(p)-pot, tro(p)-pot, şi-pot, şo-pot, toate fiind clădite într-o fază străveche în care se puteau lipi monosilabe direct, fără nici o desinenţă, una dintre particule fiind chiar onomatopea, elementul cel mai vechi.  Azi nu mai pricepem acest mod de a forma noi cuvinte pentru că procedeul aglutinării a dispărut de mult.  Prin trăsăturile lor comune, aceste vorbe româneşti pot fi grupate într-o categorie aparte pe care convenim s-o numim submulţimea clo-pot-ului.  Să observăm că întreg grupul de substantive clădit din două monosilabe, în care ultima este –pot, au o curioasă trăsătură comună: toate sunt de gen neutru şi au pluralul în –e, nu în –uri, cum era de aşteptat : clopot – clopot-e, şipot – şipot-e, şopot – şopot-e, ropot – ropot-e, tropot – tropot-e.  Această caracteristică aparte a substantivelor enumerate, cu declinare masculină la singular şi cu declinare feminină la plural, se adaugă trăsăturilor structurale (sunt bisilabe, prima silabă fiind onomatopee şi accentuată, iar silaba pot e neaccentuată) şi întăreşte ipoteza că au fost clădite în aceeaşi fază străveche, fără să avem o explicaţie a excepţiei amintite.

De câte ori apare o submulţime de cuvinte vechi ce se supun unei ordini specifice neregăsită ca regulă gramaticală obişnuită, acea submulţime e proprie limbii româneşti arhaice şi cuvintele ce se grupează în ea ascultă de o ordine internă strict românească, ceea ce exclude ipoteza împrumutării lor din limbi străine.  Obârşia elementelor submulţimii, fie din slavă, fie din latină, este rodul fanteziei.

În româneşte, submulţimea clo-pot-ului este una din grupările care constituie marea mulţime a compuşilor cu PFC pot.  Pot are nu numai înţelesul de a fi cu putinţă, ci şi de a întări, a avea putere, tărie.  Să examinăm vorba clo-pot, care e clădită din onomatopeea “clo” şi rădăcina “pot”.  Observăm că în multe cazuri unde apare în compunerea unui cuvânt, PFC pot se referă la o calitate latentă, virtuală, a obiectului descris, care e similară cu energia potenţială studiată în fizică.  Energia potenţială se transformă în energie cinetică şi sonoră doar atunci când omul acţionează asupra clopotului, mişcându-l şi lăsând limba clopotului să-l lovească.  Traducând pe larg ce ne spune concentrat vorba clopot, avem: [obiect care] poate [să scoată cu tărie sunetul] clo, sau, inversat, “clo  –  pot [face]”.  La fel ni s-a transmis stenografic termenul trai-stă, pe care l-am înţelege imediat de ar fi fost rostit cu silabele inversate: stă-trai-ul, deoarece în trai-stă pui să stea ce e nevoie pentru trai-ul omului, pentru subzistenţa zilnică.

Fără să dea vreo explicaţie, DLRM îl pune pe clopot în rândul vorbelor străine, pretinzând că e luat din v. sl. klopotŭ.  Specialiştii ce au dat verdictele etimologice în DLRM aveau poate convingerea că nimeni n-o să-i verifice, sau nu le păsa de fel, făcându-şi datoria de propagandă dictată de stăpânul străin.  Să cercetăm dacă se poate susţine afirmaţia din DLRM după care clopot e de origine slavă.  Românii erau creştini în veacul al X-lea de când datează textele în v. sl., aveau deci biserici, care posedau clopote, cum era norma peste tot în lumea creştină a timpului spre a chema credincioşii la slujbe.  Clopotele mai serveau şi pentru alertarea populaţiei sedentare de primejdia cotropitorilor, spre a se apăra.  Dacă exista obiectul care scotea sunetul acela penetrant, el trebuia să aibă un nume.  Rezultă că românii aveau în veacul al X-lea un nume pentru obiectul respectiv.  Păgânii cotropitori nu aveau clopote, pentru că nu aveau trebuinţă de aşa ceva, şi nici n-aveau vreun motiv să care clopote grele în căruţele lor nomade.  Neavând acel obiect, nu aveau nevoie să aibă un nume pentru el.  Prin ce minune ar fi fost cu putinţă ca românii sedentari creştini să preia un cuvânt specializat legat de practicarea cultului lor creştin de la nişte nomazi necreştini care nu ştiau cum îi spune clopotului?  Ajungem la o imposibilitate logică: strămoşii noştri nu puteau să preia un nume pentru clopot de la nişte venetici, duşmani pe de-asupra, care nu posedau obiectul.  În concluzie, reiese că ceea ce susţine DLRM este un neadevăr şi că prezenţa în vechea slavă bisericească a cuvântului klopotŭ se datorează împrumutării lui direct din limba românească a timpului, exact aşa cum îl rosteau atunci strămoşii noştri de la Salonic la Ragusa, din Istria la Varna pe timpurile când frumoasa noastră limbă răsuna în acele locuri.

Apare o altă obiecţiune la determinarea oficială, legată de tehnologia epocii istorice respective.  Obiectul zis clopot necesita o tehnologie superioară de turnare a aliajului din patru părţi aramă şi o parte cositor la temperaturi înalte, care era numai la îndemâna unei populaţii sedentare.  O manufactură de turnat clopote nu e apanajul unor nomazi, nu poate fi ambulantă.  În lumina acestor considerente reiese că vorba clopot nu poate să provină din limbi ale unor neamuri care, fiind în mişcare, nu aveau tehnologia de fabricare necesară, ca urmare nu aveau noţiunea respectivă.  Ajungem la acceaşi concluzie: în textele din v. sl., klopotŭ e un împrumut din româneşte, u final trădând prezenţa lui u din singularul arhaic al cuvântului nostru de gen neutru, clopotu.  Aportul pe care-l aduc textele din v. sl. pentru istoria limbii noastre este valoros deoarece în ele apare prima menţionare în scris a sute de cuvinte româneşti preluate de v. sl. încă din secolul al IX-lea.  Vedem că nu există nici o schimbare a rostirii cuvintelor noastre cel puţin de la data când au fost consemnate în scris în textele v. sl., deci de zece veacuri încheiate grăim la fel!

Ultima obiecţiune pe care o avem faţă de înscrierea lui clopot drept cuvânt de origine slavă dată de DLRM este aceea că respectivul cuvânt nu există în nici o limbă slavă!  Clopot-ului îi zice în limbile slave astfel: zvăneţ (bg.), zvono (sb.), kolokol (rus.), zvon (ceh., slvc.), dzwon (pol.).  Nici vorbă de clopot!  Atunci, prin ce procedeu miraculos puteau aceste limbi să exporte un cuvânt pe care nu îl posedă?

Onomatopeea clo-, prima parte a cuvântului românesc clo-pot, se regăseşte în cuvintele cu acelaşi înţeles din fr. clo-che, germ. Glo-cke, sued.  klo-ckan, galeză glo-ch şi engl. clo-ck.  Etimologii englezi găsesc pe clock menţionat în textele din ME (Middle English, engleza medie), cu sens de clopot (prin extensiune şi cu sens de ceas, care avea un clopot ce bătea la intervalele prestabilite) şi dau provenienţa din latina târzie, din vocabula clo-cca, dar, prudenţi, se opresc acolo.  O prezentare superficială e dată de etimologii francezi în Larousse: ei notează că cloche (în franceză) provine din latina târzie (bas latin) clocca, dar, ca să ne facă să credem că ei deţin cheia adevărului şi ştiu mai multe decât colegii lor englezi, pretind că clo-cca din bas latin are origine celtică, nelistată însă (16, p. 2317).  Pentru lingviştii francezi, originea celtică pluteşte într-o nebuloasă cu iz de legendă ireală, un fel de Big Bang theory la care se fac trimiteri ori de câte ori autorii nu doresc să-şi bată capul cu veritabila origine a vreunui cuvânt.  Limba “celtă” e tot atât de necunoscută ca şi prezumtiva “indo-europeană”!  E desigur regretabil că nu au habar de clo-pot din română, pe care ar fi trebuit să-l studieze, doar seamănă perfect la primele trei sunete, există şi azi, e vorbit, iar limba română e parte din grupul romanic şi în primul rând în acel grup trebuiau căutate cheile provenienţei vorbelor franceze.  Ne pare rău, clo-cca din lat. târzie nu este de origine celtică, ci continuă o veche vorbă construită pe onomatopeea clo-, care e născocită de strămoşii românilor, nu de ai celţilor.  Slova galeză (limbă celtică din Wales, Ţara Galilor) glo-ch are aceeaşi obârşie.  Limbile celtice vorbite în Marea Britanie şi Franţa sunt considerate de istorici ca fiind mai vechi decât engleza ori franceza.  Totul este însă relativ, pentru că depinde ce se înţelege prin vechime a unei limbi: prioritate pe un teritoriu sau păstrare cât mai fidelă a trăsăturilor vechi.  Galeza din Wales, or gaelica din Irlanda nu au caracter conservator; ele abundă în consoane aspirate guturale tip “h” şi vocale închise, cu pronunţări neglijente şi grăbite ale cuvintelor, cuvinte care sunt uneori de nerecunoscut faţă de cele notate în scris cu doar câteva secole în urmă.  Nu acolo se află rădăcinile reale, mai ales că toate neamurile celtice şi-au schimbat locurile prin migraţie.  Rădăcinile se află la neamul care stă la el acasă de când e lumea.  Dr. Lucian I. Cueşdean consideră pe cl* ca un cod primar românesc bazat pe onomatopeea clo-, din care derivă noţiuni ce desemnează sunet, zgomot, forfotă (2, p. 47, p. 157).  Rezultă că româna arhaică este cea care a creat cuvintele derivate din acest cod, pe care le-au preluat mai târziu limbile menţionate.  Prezenţa în româneşte a numeroşi termeni ai codului cl*, de pildă : clo-n-can, clo-cot, clo-ţan, clo-şca, cle-veti, cla-ca, etc. stă mărturie că izvorul cuvintelor ce-l au pe clo- ca PFC este în limba noastră (vezi 2, p. 46 si p. 156).

De pildă clo-cot-ul e definit în DLRM ca fiind mişcarea zgomotoasă pe care o face un lichid când fierbe.  Autorii DLRM găsesc pentru clo-cot o origine slavă, emiţând părerea că provine din v. sl. klokotŭ, dar greşind direcţia şi de astă dată pentru că ajung la o concluzie pripită fără să studieze atent cine a luat vorba de la cine.  Clocot nu e de origine slavă, nu e împrumutat de români de la cotropitori, ci e un element al mulţimii cuvintelor ce conţin pe clo, particulă fundamentală de construcţie (PFC) bine conturată ca sens în româneşte şi absentă din limbile slave.  Clo este o onomatopee care imită sunetele joase, grave.  Prezenţa lui klokotŭ în v. sl. se datorează copierii directe a cuvântului românesc.  Deci relaţia între română şi slavă e exact pe dos faţă de ce stă scris în DLRM: limba slavă a preluat din româneşte pe clocot, reproducându-l identic.  Pentru clo-şcă, un alt element ce aparţine mulţimii construite de PFC clo în limba noastră, DLRM descoperă o provenienţă bulgărească, găsind acolo o slovă aproape la fel, kločka.  Conform gândirii filoslave ce transpare din lectura DLRM, românii nu aveau un nume pentru domestica pasăre până ce s-au ivit bulgarii călări de pe Volga ca să-i înveţe cum se cheamă respectiva zburătoare.  Autorii DLRM ne-au obişnuit cu greşelile lor monumentale, aşa că nu e de mirare că nu ştiau despre existenţa vorbei clo-şcă şi în franceza veche populară!  Clo-şcă  e un termen romanic, nu slav!  A se vedea studiile savantului Gabriel Gheorghe (10 şi 14, p. 113).  Cum ar fi putut franceza să ia cuvântul de la un pâlc de bulgari năvălitori care, din fericire pentru vorbitorii ei, n-au ajuns până în Galia?  Cloşcă există în bg. ca o continuare a miilor de cuvinte româneşti pe care le vorbeau oamenii locului când au fost cotropiţi de slavi şi bulgari.

Relaţia dintre clo-che, Glo-cke, klo-ckan, glo-ch, clo-ck, clo-cca cu clo-pot-ul nostru e limpede: toate vorbele listate păstrează prima silabă identică cu cea corespunzătoare din termenul românesc.  Pe de altă parte, nici una nu are clarificarea necesară dată de ultima silabă pot din româneşte care subliniază energia potenţială a obiectului, gata să sune, dar numai dacă e mişcat.  Fidelă metodei sale primare de a explica condensat şi metaforic trăsăturile majore ale cuvântului descris de un grup sonor, româna precizează că avem de-a face cu un obiect specializat care poate produce un sunet de tonalitate gravă clo numai dacă e lovit cu put-ere de limba sa.  Doar în limba noastră se subliniază o calitate esenţială a clopot-ului, şi anume tăria asurzitoare, cu totul ieşită din comun, a sunetului său, fapt pentru care nu e trecut în rândul instrumentelor muzicale, în timp ce un clopoţel este un instrument muzical, graţie tăriei suportabile a sunetului emis.  Observăm că în clo-pot avem o dublă semnificaţie pentru PFC pot: una se referă la energia pot-enţială a obiectului, a doua se referă la tărie, la forţa sunetului, la put-erea sa!

Ca să-şi poată îndeplini menirea, un clopot trebuie să fie urcat la înălţime într-un turn, spre a fi auzit.  Pentru turnul ce adăpostea clopotul, românii au creat vorba specializată clopot-niţă, adăugând substantivului clopot un sufix des folosit în limba veche, -niţă, cu mult înainte să se ivească orice cotropitori puşi pe prădăciuni.  Cele două cuvinte nu se pot disocia, pentru că un clopot avea nevoie obligatoriu de o clopot-niţă, după cum clopot-niţa avea noimă doar ca să adăpostească un clopot.  Rezultă că ambele cuvinte sunt la fel de vechi, deci predatează veacului al X-lea.  Deducem de aici că sufixul –niţă, care se alipeşte lui clopot ca să creeze noul cuvânt clopot-niţă pentru turnul clopotului, e la fel de vechi şi deci anterior apariţiei textelor în vechea slavă.  Pasul următor al raţionamentului este generalizarea: toate vorbele ce au sufixele –niţa sau –iţa sunt strict româneşti, arhaice, de pildă: bol-niţa, tain-iţa, grop-niţa, oc-niţa, etc., nu slave, cum am fost îndoctrinaţi de propaganda panslavă întărită de falsele concluzii mai vechi ale şcolii puriste latinofile, care presupunea că tot ce nu e identic cu latina, e luat de la alţii.  Şcoala latinofilă nu avea la îndemână informaţiile pe care le avem azi care subliniază vechimea mai mare a protolatinei continentale faţă de cea peninsulară, italică.  Sute de cuvinte identice între franceza veche populară şi româna ţărănească, neregăsite în latina clasică sau alte graiuri italice stau mărturie despre existenţa latinei rustice continentale, diferită de cea care a generat latina clasică (10).  Surpriza e că strămoşii noştri au zămislit cuvintele clopot şi clopot-niţă cu mult înaintea latinilor şi slavilor.

Conform tradiţiei Bisericii, clădirea clopotniţei, când aceasta e ridicată de sine stătătoare, este considerată loc sfinţit dintr-o parohie, unde se mai fac uneori slujbe obşteşti (34, p. 116).  Se remarcă importanţa zidirii unde sunt aşezate clopotele în cadrul ansamblului construcţiilor religioase, alături de biserică, paraclise, troiţe, capele.  Vorba clopotniţă nu există în nici o limbă slavă.  Analiza vechimii slovei noastre ne dă un rezultat care e în deplină concordanţă cu ceea ce ne spune Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe Române.  Despre biserică, dr. L. I. Cueşdean demonstrează că vorba noastră e mult mai veche decât basilica din latină, pe care etimologii o cred că ar fi sursa de inspiraţie (3).  E copilărească explicaţia oficială că româna poceşte vorba latină, încurcând vocalele a cu i, apoi i cu e şi schimbând consoana l în r.  E cu totul incorect, pentru că româna e o limbă având claritate aparte care păstrează fidel grupările sonore.  Biserica e paralelă cu basilica, nu o greşită reproducere.

Pentru clopot, latina clasică are tintinnabulum, -i, un termen în care se repetă onomatopea tin, tin.  Nu este clar dacă tintinnabulum se referea la clopot, sau mai degrabă la clopoţel, care e de fapt altceva.  Conotaţia uzuală se pare că era de clopoţel, ceea ce explică de ce în perioada creştină, biserica romano-catolică nu a folosit termenul tintinnabulum, preferând pe clo-cca, vorba populară desemnând clopotul din latina vulgară.  Acest clo-cca pare a fi o combinată de genul [obiect care scoate sunetul] ca un clo–.  Dintre limbile romanice apusene, doar franceza îl păstrează pe clo-che, înrudit cu vorba românească clo-pot.  Italiana nu are deloc termeni derivaţi din clo-cca, ci spune campana, cuvânt relativ nou, rezultat din vaso campana, o condensare din expresia medievala vasi della Campania di bronzo, deoarece în provincia Campania erau manufacturi renumite de clopote în sec. VI – VII (36).  Termenul italienesc de campana a fost preluat şi de greci, care spun kampána, ceea ce arată că grecii nu aveau o vorbă potrivită pentru clopot, la greci neexistând obiectul în tradiţia lor religioasă politeistă din perioada precreştină.  Încă nu avem un studiu istoric documentat asupra prezenţei clopotului în toata aria fostului Imperiu Roman de Răsărit, dar trasarea evoluţiei obiectului corelată cu ce ne spune limba veche ne-ar putea dezvălui multe aspecte despre societatea şi oamenii care-l foloseau.  Lipsa unei noţiuni indigene la greci şi existenţa în română a unui termen străvechi, clopot, pentru un obiect esenţial în practicarea religiei, pledează pentru o organizare bisericească dezvoltată la români, dar absentă sau săracă la greci, cel puţin până în secolul VI, adică până în perioada imediat post-iustiniană, de când începe declinul nostru politic paralel cu ascensiunea grecească urmată de acapararea puterii în statul Roman de Răsărit.

Un acoperământ pentru cap care are forma unui clopot se cheamă clop, o metaforă care spune că un clop e ca un clopot, dar nu e clopot, nuanţă semnalată prin pierderea terminaţiei –ot.  Ignorând asemănarea formei pălăriei respective cu clopotul, DLRM vrea să ne convingă că clop e luat din ungureşte kalap, fără să ne lămurească cum puteau nomazii războinici să producă pălării în manufacturi ambulante în goana cailor.  Dacă părerile autorilor DLRM, preluate şi de DEX nu ar fi devenit norma oficială şi sursa de informaţii asupra originii vorbelor limbii române pentru toate universităţile şi academiile străine, ne-am fi putut amuza de năstruşniciile care abundă la tot pasul, dar din păcate paguba e foarte serioasă şi e nevoie de multă strădanie s-o îndreptăm.

Rezumând discuţia de mai sus, reţinem următoarele argumente care absolvă cuvântul românesc clopot de osânda dată de dicţionarele etimologice editate sub egida Institutului de Lingvistică din 1947 încoace:

1.      Românii erau creştini în veacul al X-lea şi se rugau în biserici care posedau clopote, necesare chemării la slujbă a credincioşilor.  Clopotul era indispensabil practicării cultului creştin, sunetul său vestind toate evenimentele majore ale vieţii românului: naşterea, căsătoria, plecarea din această lume.

2.      Existând obiectul, acesta avea un nume în româneşte.

3.      Obiectul clopot necesita o tehnologie complexă şi se fabrica în manufacturi.

4.      Manufacturile pentru turnat clopote erau fixe şi nu puteau apărea decât la o populaţie sedentară care avea forţa economică să clădească ateliere, să aibă meşterii calificaţi şi metalele necesare.

5.      Nomazii cotropitori plecaţi din zona nordică a Pripetului erau păgâni, nu aveau trebuinţă de clopot, nu-l puteau fabrica în şatră, pe drum, nu-l puteau căra pentru că era greu şi voluminos.

6.      Ca urmare, nomazii nu posedau acest obiect şi nu aveau un cuvânt specializat pentru el.

7.      Românii aveau un nume pentru obiect, care s-a perpetuat până astăzi, şi anume clopot.

8.      Klopotŭ din textele în vechea slavă bisericească datate începând cu veacul al X-lea este o copie a cuvântului românesc clopot, deoarece nomazii nu aveau habar de folosinţa sa înainte de încreştinare şi l-au preluat neschimbat, ca un nume nou pentru o noţiune nouă pentru ei.

9.      Numele pentru obiectul extrem de important clopot legat de practicarea cultului creştin e luat direct de slavi de la români, nu de la greci, fapt care arată că efortul de încreştinare a acelor pagâni nu l-au făcut grecii, ci românii, ceea ce infirmă propaganda istorică de discreditare a românilor perpetuată de secole, şi de greci, şi de slavi.  Atât grecii, cât şi slavii i-au tratat pe români ca şi când n-ar exista, ceea ce are de-a face cu trufia nemăsurată, ura faţă de oamenii locului şi şovinismul ultranaţionalist, dar nu cu obiectivitatea istorică.  Acest comportament s-a înteţit după agresiunea nimicitoare din 1940 a 13 state asupra României şi sfâşierea ei.  Toate tratatele istorice ce dezbat problema încreştinării slavilor ignoră cu desăvârşire rolul românilor.  Slavii acceptă cu bucurie neadevărul istoric după care grecii i-au năşit, iar grecii se mândresc cu o ispravă nemeritată, mulţumiţi că nu au fost pomeniţi românii, adevăraţii autori ai încreştinării nomazilor nordici.  Ambele grupări par fericite cu minciuna istorică bine ancorată asupra felului cum s-a făcut transferul de la păgânism la creştinism al slavilor numai prin acţiunea grecilor, excluzându-i pe români.  Studiul atent al textelor slave vechi arată limpede că slavii au imitat pe români în tot ritualul lor, în rostirea liturgică, în cuvintele evangheliilor, nu pe greci, dovadă stând cele aproape o mie de cuvinte preluate de la români, nu de la greci!  Atunci de la cine oare au luat slavii cultul creştin?  De la greci?

10.  Nu avem informaţii unde s-a inventat clopotul.  Marea vechime a cuvântului nostru, vădită prin alcătuirea sa, pledează pentru originea pe pământurile noastre a acestui obiect.

11.  Grecii au preluat termenul kampána pentru clopot tocmai de la italieni, de care îi desparte marea, şi abia după veacul al VI-lea.  Se pune legitima întrebare: de ce nu au zis clopot, imitând pe vecinii lor români (strămoşii aromânilor de azi) care aveau clopote de multe secole şi le foloseau mereu?  Explicaţia să fie oare aversiunea de atunci a grecilor pentru vorbitorii de limbă latină pe care îi doreau eliminaţi?  Putem extrapola atitudinea lor ostilă faţă de aromâni ca având rădăcini adânci în istorie?  Unii savanţi români spun că da, şi citează conflicte mai vechi, ca de pildă războiul Troiei şi conflictul greco-macedonean pe vremea lui Alexandru cel Mare!

12.  Clopot nu există în nici o limbă slavă vorbită.  Toate limbile slave au cuvinte diferite pentru clopot, provenite în special de la morfemul zvon a cărui origine nu este în limba slavă!  Vezi dr. L. I. Cueşdean, 2, p. 102.

13.  Clopot există doar în româneşte şi în textele din vechea slavă bisericească, fapt care întăreşte afirmaţia de la punctul 8.

14.  Analiza structurală a cuvântului clo-pot arată că e compus din onomatopeea clo având semnificaţie de sunet grav şi din PFC pot, având aici înţeles de putere, tărie ieşită din comun, amândouă fiind monosilabe create de strămoşii românilor.  Construcţia aglutinată clo-pot defineşte două trăsături saliente ale obiectului care emite un sunet pe tonalitate gravă cu o tărie asurzitoare.  Practic, vorba clo-pot ne spune despre obiect ce face şi cum face.  Nu regăsim această precizie în definirea cuvintelor prin componenţi modulaţi monosilabici la nici o limbă veche din Europa!

15.  Particula clo– se regăseşte în cuvintele pentru clopot din latina târzie apuseană, franceză, galeză, germană, engleză ca un împrumut din româna arhaică.

16.  Vorba clo-pot are o vechime considerabilă în româneşte ce poate depăşi două milenii.  Structura sa aglutinată bisilabică din clo- şi pot îi conferă o mare străvechime.  Nu avem încă informaţii despre probabila folosire a clopotului în religia noastră precreştină, dar ea este întru totul plauzibilă.

17.  Clo-pot-niţa este turnul ce adăposteşte clopotul.  Cele două noţiuni sunt inseparabile, un clopot trebuind să fie cocoţat în clopotniţă spre a-şi îndeplini funcţiunea.  Clopotniţa e un cuvânt arhaic românesc, existent înainte de începerea cotropirii de către slavi a sudului românesc.

18.  Rezultă că sufixul –niţa e de origine română şi nu slavă, iar prezenţa lui în slavă se datorează nemijlocit influenţei masive a limbii române asupra acelei limbi.

Este regretabilă inerţia intelectualilor din BOR de a nu combate minciuna, cu dăunătoare repercusiuni, a precedenţei altora atât în ceea ce priveşte cuvintele folosite în ritul nostru ortodox cât şi în efortul misionar pentru încreştinarea cotropitorilor.  Oare nu s-a găsit nimeni cu suficientă curiozitate şi înţelepciune ca să se fi ridicat în apărarea onoarei naţionale şi a corectitudinii istorice spre a dezminţi falsa origine slavă a sute de cuvinte folosite în limbajul nostru religios şi falsa precedenţă grecească în răspândirea ortodoxiei?  Pe măsură ce a trecut vremea, frauda s-a solidificat şi s-a aşezat pe piedestalul adevărului istoric, substituindu-l.  Prelaţii noştri sunt primii care trebuiau să nu fie orbiţi de minciuna răspândită de cei ce nu ne iubesc; trebuiau să caute şi să afirme adevărul, urmând porunca dată de Domnul potrivit mesajului evanghelic “Eu sunt Calea, Adevărul şi Vieaţa” (Ioan 14, 6).  În mod esenţial, o religie se exprimă prin viu grai, deci materialul zilnic de lucru al preoţilor e dat de cuvintele spuse, şi chiar nimănui nu i-a păsat cu ce vorbe se rostesc rugăciunile româneşti?  Ritualul religios e bazat pe vorbire.  Un cult făcut doar din gesturi, pe muţeşte, nu poate fi conceput!  Reiese că este important să ştii cu ale cui vorbe ne practicăm religia.  Cu ale noastre sau cu ale altora?  Dacă “savanţi” răuvoitori au acreditat neadevărul că noi ne rostim slujbele mai ales cu vorbele altora, se pune fireasca întrebare: prin ce scamatorie ar fi fost cu putinţă ca românii să lepede vorbele lor ancestrale şi să le înlocuiască cu altele fabricate de neamuri primitive absente timp de zece secole de la fenomenul creştin?

27 cuptor 2011, întru slava vecinică a limbii româneşti, nedatoare alteia.

Continuarea în numărul viitor

PRESCURTĂRI

bg.                   bulgara

BOR                Biserica Ortodoxă Română

ceh.                  ceha

cf.                    conform

DEX                Dicţionarul explicativ al limbii române

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

fr.                     franceza

germ.               germana

gr. v.                greaca veche

lat.                   latina

neoslave            limbile din Balcani apărute după cotropirea slavă (Academia Română, 1941)

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                 particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la bază de cuvinte noi

pol.                  poloneza

rus.                  rusa

sb.                   sârba

slvc.                 slovaca

subst.               substantiv

sued.                suedeza

v. sl.                 vechea slavă

BIBLIOGRAFIE

2.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2001.            [NŞLR]

2b.  Beekes, Robert, S.P., Comparative Indo-european Linguistics, An Introduction, John Benjamins Publishing Co., Amsterdam, 1995.

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10.  Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

13.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]

14.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească II,  Editura Fundaţiei Gândirea, Bucureşti, 2005.   [NŞLR]

27.  Webster, Noah, Webster’s Universal Dictionary of the English Language, Vol I, The World Syndicate Publishing Company, Cleveland, 1936.

27b.  Webster, Noah, Webster’s Universal Dictionary of the English Language, Vol II, The World Syndicate Publishing Company, Cleveland, 1936.

16.  Grand Dictionnaire Encyclopedique Larousse, Tome 3, Librairie Larousse, Paris, 1982.

34.  Magieru, Andrei, Catehism crestin ortodox, ed. 3-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

36. Bolelli, Tristano, Dizionario Etimologico, Ed. Vallardi, Milano, 2006.