~Nechita Bistriceanu: „Ţara mea“

SUB ŢEVI DE TUNURI

Peste câmpia largă  cade seara…

Stau gurile de tunuri către cer

De parcă binecuvântare cer

În lupta’n care-i prinse ţara.

Apusul e de flori însângerate…

Peste poziţie –  umbrele se întind

Şi’n farmecul lor  umed ne cuprind

Şi corturi şi tranşee…toate, toate.

Un fluier molcomeşte tuturora

Ca în Moldova’n sărbători acasă…

Şi’n seara care’ncet, încet se lasă,

2 iunie 1944

_________________

DALNIC, COTA 66,8

Eu trupul ţi-am văzut, o,  biet soldat!

În ce zi să fi fost, azi nu mai ştiu.

Prea multe doar de-atunci s-au întâmplat

Şi prea de multe ori eram să fiu

Asemenea ţie: un stârv neîngropat!

Eu cred că din batalionul doi

Erai…Şi doară  v-am văzut

Spre cota 66,8 cum aşi trecut:

Cu sutele v-aţi avântat spre păpuşoi,

Dar, Doamne, locul crunt era bătut!

Părea o răscolire de furtună…

obuzele plângeau, plesneau, oftau…

Ca demonii ai noştri alergau

Şi se târau…Cu arma-n mână,

Cu zecile ca îngerii cădeau.

Dar aţi înaintat.. cu faţa-n jos

Noi aşteptam ca rândul să ne vie.

Era acum câmpu’ntreg o de bătălie

Un vaiet şi un plânset dureros:

Răniţii erau îngeri în câmpie.
****************

A doua zi spre acelaşi 66,8

Urcam… Atunci te-am văzut

Şi m-am cutremurat, soldat necunoscut,

Zăceai în păpuşoiul copt:

Dar nu mai trebuia să  fii văzut.

Mantaua peste faţa ta am tras…

…Plutonul trecu’ncetişor urcând.

– Un mort îşi spuse fiecare în gând…

Şi te-am uitat…fiecare pas

De moarte mulţi s-apropiau pe rând.

17 decembrie 1942
_________________

PLEC SĂ LUPT…

Ca şi haiducii roată,

Stau roată munţii mei;

Hei, pentru ei

Eu m-am bătut în  ţară  depărtată.

E satul mic şi drag

Şi apa-ngândurată;

Iar biata mamă-n prag,

În lung de drum tot cată…

Măi, pentru toate-acestea eu m-aş mai

bate-o dată.

Mi-e dragă zarea albastră

Şi ţarina bogată;

Mi-e dragă casa noastră

Mi-s dragi doi ochi de fată…

Dar plec să lupt, măi frate, în

ţară  depărtată.

4 iulie 1942

_________________

– BUCOVINA –

Mi-e dor de tine , scumpă  Bucovină

Şi parcă văd de-aici din depărtare ,

Cum îţi înalţi aproape de hotare

Oraşele cu turnuri în lumină .

Ctitoria lui Ştefan Sfânt şi Mare

De farmec şi de linişte e plină .

Şi peste tot castele în ruină

Şi mănăstiri domneşti şi seculare .

Ai codri vechi –  istoria-i numeşte –

Plugari cuminţi  – arcaşii de-altădată

Vorbind atât de dulce româneşte .

Dac’aş trăi să  te mai văd o dată

Ţi-aş săruta pământul creştineşte .

O , Meca  mea şi-a Românimii toată !

28 Martie 1938

_________________

– ŢARA MEA –

Veniţi cu mine toţi , veniţi copii ,

Să vă arăt comoara minunată ,

Cum n’au văzut streinii niciodată :

Pământul Sfintei noastre Românii .

Ajunge-a mulţumi o lume toată

Din harul roditoareor câmpii ;

Şi munţi cu-aşa nespuse bogăţii

Nu-s nici într’o poveste fermecată .
********************

De mana grea şi’mbelşugatul rod

Se rupe coarda’n via îmbrumată ,

Şi plin e al pescarului năvod .
*****************

Plugaru-şi ară  vesel brazda lată

Şi-i mândru ca un mare Voievod ,

Căci brazda din strămoşi i-a fost lăsată !

Martie-Aprilie 1938
_________________
NUMELE TĂU –

Numele tău, patria mea , tare mi-i drag:

Parc-ar hori încetişor fluier de fag

Şi-n cântec lin parc-ar juca zeci de flăcăi

Cupe-nălţând şi închinînd anilor tăi.

Numele tău  – bucium în zori lung  răsunând

Liberi suntem , mândri suntem , parcă spunând

Nu umiliţi , nu ruşinaţi , – oameni întregi

Care-au sfărmat şi-au spulberat tronuri şi regi .

Numele tău  – când îl şoptesc parcă  aud

Ploaia potop , calu-n galop şi încă ud ,

Din corn chemând , tot intrebând , cel pădurar

De când stăpân, mai grijuliu , mai temerar .

Numele tău  – vânt leganând marea de brazi ,

Paşi  în urcuş , soare-n popas către amiezi ,

Pacea venind  dulce nespus în asfinţit ,

Omul în somn şi obosit şi mulţumit .

Numele tău – când îl rechem , mama mi-o chem ;

Nume slăvit de odă  eşti ori de poem .

Numele tău, patria mea, drag mi-i şi sfânt

Şi-l voi iubi, şi-l voi cinsti – cu legământ .
_________________
TREI   SURORI, TREI   PICĂTURI,

( Versuri pentru Smărăndiţa)

În recreaţie pornit-a ploaie-verşunată ;

Parcă  cerul răzvrătit s-a golit deodată  .

Fulgerele i-au brăzdat cu răni grele faţa ,

Să  fi fost cu-adevărat soare dimineaţa ?

Am fugit . Ne era drag şi mai mult în clasă ;

Iar dincolo , peste prag – ploaie , ploaie deasă .

Ne-am îngrămădit la geam ! Curtea şcolii noastre

Părea alta . Urmăream pârâiaşe –albastre .

Gâlgâiau în graba lor micile şuvoaie .

– Încotro cu-atâta zor , picături de ploaie ?

– Unde vă  voi spune-acum . Hai cu binişorul .

. . . Şi le-am urmărit la drum , noi şi-nvăţătorul .

******************

. . . Au căzut trei picături şi-apoi după ele ,

Din înalt , din norii suri , şiruri de mărgele .

Un moment n-au poposit , ci-au pornit la vale ;

Flori şi ierburi le-au ieşit surâzând în cale .

******************

Dar , ia stai : s-or fi certat cele trei surate ?

Că  de-o vreme bat cărări , drumuri depărtate .

. . . S-a tot dus voioasă-n jos prima picătură ,

Cu pârâul zgomotos , tare bun de gură .

Când apoi s-au adunat două-trei pâraie

S-a făcut un râu mai lat , bun de-not , de baie .

Câte-o plută  când şi când luneca pe valuri ;

Stropul auzea cântând fluiere pe maluri .

. . . Duce fluviul liniştit valuri mari de apă  ,

Turmele în  asfinţit vin şi se adapă  .

Trece falnic un vapor , fumegând agale ,

Însă stropul călător lunecă la vale .

Şi deodată să te miri : Pe întinderi vaste ,

Necuprinse-ncremeniri – cer şi ape-albastre .

Marea e . În apa ei , biata picătură

De sărată-acuma ce-i pare saramură .

Zile , nopţi s-au depănat fără nici-o grabă . . .

Şi-ntr-un timp , pe înserat , cineva o-ntreabă :

******************

– Oare nu cumva tu eşti sora mea mai mare ?

Ce de basme , ce de veşti şi-au spus fiecare !

*******************

. . . Când s-au despărţit atunci , sora mijlocie

Lunecase printre stânci . Cât ? Cine să ştie ?

Coborâse sub pământ , în adâncuri , unde

Raze , adieri de vânt nu puteau pătrunde .

Printre roci s-a tot prelins până să răzbată  ,

Oboseala şi-a învins poate nu o dată  .

Lăcrămând s-a pomenit în frumoase peşteri :

Parcă  le-ar fi făurit marii artei meşteri .

Cât călătorise-apoi nici ea nu mai ştie :

Să  fi fost un an sau doi , zece sau o mie ?

Într-o zi lângă-un pripor , a ieşit afară

Apă  rece de izvor . Era primăvară  .

Drumu-apoi ni-i cunoscut ; sora mijlocie

Sclipitoare l-a făcut . şi-acum . . . veselie :

Soră-sa-i aici . Şoptesc foarte bucuroase.

. . . Leneş  către ţărm pornesc valuri de mătase .

Marea-ntinsă  până-n zări doarme liniştită  .

Soarele din depărtări frige ca o plită.

Cele două  boabe reci se simt mai uşoare ,

Aripi parcă  au şi deci ar putea să zboare .

Cine le va fi sorbind ? Vai , acum li-e frică !

Asudând şi aburind , iată , se ridică  .

– Ei , dar ştii că e frumos , soro , ia priveşte !

Numai nu căta în jos că te ameţeşte !

Vom putea s-ajungem , zici , unde e lumină ?

Le-a ieşit în cale-aici sora lor , mezina .

– Cum de e-nainte sus ? Cine-a aburcat-o ?

Sora cea mai mică-a spus tot ce-au întrebat-o . . .

*

Pe pământ s-a rătăcit de surori îndată ;

Nu-n zadar s-a şi scornit că-i neastâmpărată  .

S-a oprit o clipă  doar lângă rădăcina

Unui’nalt , umbros stejar ; asta i-a fost vina .

Mustăcioase fire mici o pofteau la joacă :

– Vino mai aproape , ici , să glumim oleacă  .

Ce i-au dat de-a ameţit , nu mai  ştie-anume ;

Ştie-atât că s-a trezit parcă-n altă lume .

Arborele-o cuprindea în tulpina-i groasă .

Ea urca , purtând ceva , spre coroana deasă .

Bucătarul – frunză-apoi i-a şi dat de treabă  :

– Spală-aici , aici să-nmoi , şi-astea-s toate-n grabă.

– Am păţit-o , îşi spunea biata picătură  ;

Ăsta n-o să vrea să-mi dea drumul , nu se-ndură .

Da-ntr-o zi când s-a culcat frunza somnoroasă ,

Picătura s-a rugat frumuşel de-o rază :

– Ia-mă  , rază de aici , du-mă  sus cu tine ,

N-o să-ţi pară  rău şi nici n-o să-ţi fac ruşine !

***************

Raza s-a-ndurat de ea ; mângâind-o dulce ,

Mi-o lua şi mi-o ducea sus în nori s-o culce .

Şi-acum toate trei surori iată-le-mpreună .

*

Da-n curând se-adună  nori ce vestesc furtună .

Vântu-i mână  uşurel ca pe-o mândră turmă  ,

Şi din bici plesneşte el , fluierând în urmă .

Hora norilor galop fuge–n înălţime,

Parcă  ar vesti potop neagra-ntunecime .

Însă dând de-un şir de munţi se mai domoleşte ,

Norii , sfâşiaţi , mărunţi , trec încet de creste .

Peste sat se-abate-acum ploaie , ploaie , deasă

*

Ne-am întors din lungul drum iar la noi în clasă.

Cad pe-acoperiş  , din nori , boabe mărunţele .

Oare cele trei surori să fi-ajuns şi ele ?

Curcubeu multicolor şi-a întins mătasa .

În recreaţie , de zor , ieşim toată clasa .

Publicată în revista  ,,Luminiţa’’
_________________

TRENUL DE PĂDURE

Dimineaţa-i minunată,

Zare-n purpuriu scăldată.

Strigă-un om voinic cât trei :

– În vagoane , dragii mei !

Şi urcăm ; nu în vagoane

din acelea de persoane ,

ci în altele : pereţii –

necuprinsul dimineţii ;

iară  sus acoperişul –

cerul . . . şi-uneori frunzişul .

Ne uităm : locomotiva

nu-i prea mare , dimpotrivă  ;

însă fluieru-i subţire

a trezit din adormire

codrii suri din depărtare

către care

trenul nostru urcă-acum ,

parcă’nvăluit în fum ,

zornăind , scrâşnind , pufnind ,

tot cotind , tot chiuind .

U-hu-huu ! – pădurea sună ;

intră  trenul – o furtună ;

alarmate

se’ntreabă ; ce e frate ,

ce s’aude ?

– Un balaur !

. . . şi s’ascund sub crengi de aur .

Jos . . . Tarcăul – apă rece .

Iară  trenul urcă , trece

peste poduri suspendate ,

printre piscuri neumblate ;

drum de fier îngust se pierde

pe sub dragul codru verde ;

miros tare de răşină

şi de smeuriş te-alină .

Am ajuns . . . ciocănitoarea

se aude ? – nu , topoare ;

susură  pe-aici pâraie ?

poate – dar şi fierăstraie ;

colo sus sunt tăietorii ,

icea jos , încărcătorii .

– Vardaa ! – strigătul răsună ;

bradul’nalt căzând , detună ;

valea toată  clocoteşte ;

lung , prelung ecou vuieşte .

– Vardaa ! – iar şi iar s’aude ;

coborând pe jghiaburi ude ,

lobdele de fag s’adună ,

o grămadă  mare , bună ,

să  faci foc în zeci de case

toată  iarna friguroasă .

Pe-o văioagă  vin tractoare ,

trag buştenii’n fuga mare  ;

la volan , flăcăi de frunte

conducând pe drum de munte ,

lângă  tren , buştenii lasă

şi se duc . .  . pădurea-i deasă .

Iată’ncărcătorii ! loc !

haida , lemnele de foc ,

pe platformele de scânduri :

rânduri-rânduri , rânduri-rânduri .

Cu buştenii –i mai uşor :

macaraua binişor

mi-i înhaţă-i saltă-n aer ;

şi cu scrâşnete şi vaer

mi-i aşează-apoi de zor

în vagon , la locul lor .

Încă-un ceas şi gata-s toate

vagonetele’ncărcate ;

nu să  crezi că două-trei ,

trenu’ntreg :treizeci şi trei .

E amiază-acum ; se face

linişte adâncă  , pace ;

muncitorii-s la cantină

şi’n cabane , la hodină ;

doar un bucium , la vreo stână ,

singur-singurel se’ngână  .

. . . Strigă  şeful trenului :

– Tot omul la postul lui !

Urcă toţi frânarii sus ;

scurt semnal , trenul s’a dus ,

lunecând pe-aceeaşi cale

tot la vale , tot la vale .

Mergi trenuţule , cu bine ;

tu duci patriei cu tine

lemn de fag şi lemn de casă ,

lemn de mobilă  frumoasă ,

de făcut butoaie , poate

lăzi de fructe parfumate ,

grinzi cătate de dulgheri ,

sprijin bun pentru mineri ,

stâlpi înalţi de telefoane ,

lemn de înflorat balcoane ,

lungi buşteni pentru catarguri –

marea s’o’nfruntăm  în larguri .

Du-te , trenule cu bine ;

o comoară porţi cu tine ;

vă salut frânari , mecanici –

oameni vrednici , oameni harnici !

U-hu-huu ! – pădurea sună ;

valea sună şi răsună.

NECHITA BISTRICEANU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s