~Lucian G. Costi: „Pledoarie pentru apărarea limbii române (IV-V)“

AUDIATUR ET ALTERA PARS (4)

Să fie ascultată şi partea cealaltă

 SAU

 PLEDOARIE PENTRU APĂRAREA LIMBII ROMÂNE ÎN PROCESUL INTENTAT ÎMPOTRIVA EI DE CĂTRE CEI CARE NEAGĂ STRĂVECHIMEA ŞI ADMIRABILA SA ALCĂTUIRE

Lucian G. Costi

I.  A DOUA PLEDOARIE

Continuare din numărul trecut

1.  INTRODUCERE LA CEA DE-A DOUA PLEDOARIE

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al patrulea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a substantivului Ispas şi a verbului a ispăşi pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”.

2. NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

Poveştile despre aşa-zise influenţe slave în limba română nu au nici un temei, fiind pură operă de imaginaţie.  Limba română ŢĂRĂNEASCĂ a influenţat alte limbi europene, dar n-avea cum să suporte influenţe datorită caracterului său străvechi, de unicitate.

Gabriel Gheorghe, Getica 2005.

 

 

Româna este o adevărată arhivă a istoriei.

Lucian Iosif Cueşdean, Marea enigmă a românilor antici, 2007,  p.6.

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe si dr. Lucian I. Cueşdean.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.

În numerele precedente am văzut că determinarea oficială conform căreia milă provine dintr-o limbă străină este incorectă, dovezile aduse de DLRM în sprijinul osândirii lui milă fiind contradictorii.  S-a demonstrat că întreaga familie de cuvinte născută din rădăcina mil- este o creaţie a limbii româneşti: a mil-ui, mil-os-tiv, mil-os-tenie.  Cea mai frecventă formulă liturgică, Doamne miluieşte, e pe româneşte, şi oriunde se aude ceva similar în altă limbă, acea limbă a preluat din română sintagma, nu invers, cum fals insistă dogma propagandei filoslave.  S-a arătat că mil- există ca rădăcină în cuvinte des folosite în toate limbile romanice occidentale, dar şi în limbile germanice, engleza, germana şi limbile scandinave.  Simpla înşiruire a vorbelor ce pornesc de la mil- în felurite limbi nu ne dă cheia originii sale.  Originea românească a lui mil- este asigurată însă de prezenţa numai în limba noastră a celei mai simple construcţii din mil-, adică mila, care dă semnificaţia majoră şi e miezul conceptului, al noţiunii din care derivă toate cuvintele familiei.  Am insistat asupra faptului că numeroase vorbe ale vocabularului principal al limbii române au fost catalogate drept neromâneşti în mod intenţionat, în majoritate găsindu-li-se o obârşie slavă, nu ca o consecinţă a unui studiu obiectiv, ci cu scop de propagandă, spre a justifica pe toate căile aservirea ţării şi absorbirea ei în Imperiul Panslav.

Vom trece în revistă cuvinte din vocabularul principal al limbii noastre, etichetate de dicţionarele editate după 1944 ca fiind împrumutate din limbi nomade şi vom demonstra că certificatul lor de naştere e scris în româneşte şi ele sunt preluate tardiv în limbile respective din limba noastră.

3.   ISPASUL  SAU  ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Crezul sau Credeul.

 

Înălţarea Domnului mai poartă denumirea de ISPASUL, sau Ispasul Domnului.  Al doilea cuvânt pentru Înălţare e păstrat mai cu osebire în popor, şi nu fără înţelepciune.  E de mirare că nici o lucrare teologică românească nu i-a luat apărarea când lingvişti lipsiţi de probitate profesională l-au pritocit şi l-au degradat, răstălmăcindu-l ca vorbă străină (DLRM afirmă că e slav, din v.sl. sŭpasŭ, care înseamnă altceva, mântuitor, nu Înălţare) deşi sună pe româneşte şi te duce cu gândul la chiar miezul sărbătorii.  E doar limpede că e legat de pas, de trecere, de traversare, exact de ceea ce se petrece la Înălţare!

Prima obiecţiune faţă de decretarea provenienţei din slavă (corect ar fi fost să spunem “limba sclavină” spre a se evita confuzia cu cuvântul pur românesc de slavă, glorie) dată de DLRM e de bun simţ: e greu de presupus că ţăranii români au acceptat să folosească un cuvânt fără noimă pentru o sărbătoare aşa de mare, una din cele zece praznice împărăteşti, deci e greu să admitem că Ispas e luat dintr-o limbă străină păgână târzie tocmai de români, un neam creştin din străvechime.  Prin definiţie, o limbă păgână nu putea să aibă cuvântul, neavând conceptul teologic respectiv, deci nu putea oferi ceea ce nu poseda!

A doua obiecţiune la originea găsită “oficială” a cuvântului Ispas este legată de stilul de lucru al lingviştilor epocii comuniste.  Ne aflăm într-o situaţie similară celei numite de savantul G. Gheorghe “balansoar lingvistic” (13, p. 62), pentru că listarea unui corespondent asemănător sonor cu româneasca din limba scrisă slavonă nu e nici o dovadă despre cine a luat vorba de la cine, deşi ar fi trebuit să se elimine a priori varianta de balansoar “de la slavonă către română” în lumina observaţiei anterioare: o limbă păgână nu avea cum să posede slove specializate religios creştine decât dacă avea un laborator de fabricaţie ad hoc, fapt imposibil.  În plus, avea la dispoziţie limbajul religios al băştinaşilor români, cu toată paleta de cuvinte gata fabricate, ce trebuiau doar copiate.

A treia obiecţiune împotriva poziţiei oficiale e dată de faptul că Ispas are semnificaţie în română şi nu înseamnă nimic în slavonă sau în vreo limbă slavă.  Sensul cuvântului compus Ispas e dat de semnificaţiile reunite ale părţilor sale componente is+pas.  Într-adevăr, substantivul abstract Ispas e compus din două elemente simple, is şi pasIs ca particulă de compunere este des întâlnită în toate limbile romanice având sensul de a ieşi (eu ies îl are pe is cu diftongarea lui i în ie): în fr.,  iss-ue, în it. es-ito, ieşire, es-cogitare, a născoci, a inventa.  Is- este uneori prefixul alternativ lui in sau în din vechea limbă românească: a in-tra, a ieş-i, a în-teţi, a (se) is-teţi, a în -tov-ărăşi, a is-tovi.  Is- corespunde lui ex- din latină.  Is mai poate fi pus în legătură cu verbul is, adică forma verbului a fi la indicativ prezent, persoana a III-a singular din limbile germanice, is în anglo-saxonă şi ist din germană.  Există şi îs în româneşte, formă folosită pentru persoana a I-a singular şi a III-a plural a indicativului prezent, mai ales în Ardeal.  Avem deci două posibile valori pentru is: a) sens de ieşire din; b) sens de este.  Al doilea element, pas, are înţeles de pasaj, trecere, traversarePas are numeroşi compuşi în româneşte: pri-pas, im-pas, po-pas, de-păş-ire, pro-păş-ire, etc.  Pas are mare frecvenţă în lumea romanică: lat. passus, fr. pas, it. passo, sp. paso, toate având aceeaşi conotaţie şi făcând parte din vocabularul principal, dimpreună cu familiile lor de cuvinte.  În afara lumii romanice, întâlnim monosilaba pas în engleză, unde verbul to pass are nu mai puţin de 17 înţelesuri ca verb intranzitiv şi 9 ca verb tranzitiv.  Iată câteva: ca vb. intranzitiv, 1) a se muta dintr-o stare în alta; 2) a dispărea, a pleca din vieaţă; 3) a trece de limite, a depăşi un hotar; 4) a se pierde din vedere, a deceda (to pass away), iar ca vb. tranzitiv, 1) a suferi, 2) a avea o perioada grea în vieaţă; 3) a lăsa să se ducă fără să-i pese, a nu-i păsa, 4) a transcende; 5) a fi supus unei încercări cumplite; 6) a se transfera dintr-un loc în altul (Webster Dictionary, 27b).  Am listat aceste semnificaţii ca să subliniez bogăţia de nuanţe pe care le exprimă rădăcina fundamentală pas prin verbul englez to pass, care reverberează cu înţelesul lui -pas din limbajul nostru religios.  Pas e întâlnit în toponime în lumea romanică şi în germană: Pasul Bârgău, Pasul Tihuţa, Pasul Bran în Carpaţi, Passo della Spluga, Pass da Suretta, Brenner Pass în Alpi.  Faptul că pas e folosit cu precădere de munteni exclude preluarea lui de la nomazii de orice fel, care nu se îndeletniceau cu suitul pe munţi ca să dea nume de pasuri alpine, ocupaţia lor de bază era cotrobăitul după furtişaguri.  Cuvântul pas, care e în acelaşi timp o particulă fundamentală de compunere (PFC), dă înţelesul major al noului cuvânt Is-pasPas se regăseşte în limbile romanice şi germanice, dar nicidecum în cele slave, ceea ce exclude ab initio originea oricărui cuvânt compus cu pas din vreo limbă slavă.  Asta dovedeşte că v. sl. îl are pe sŭpasŭ ca împrumut direct din română.  Este exact invers faţă de ce susţine DLRM: Ispas nu provine din v. sl., ci îşi are originea în română şi e preluat de v. sl. târziu, în secolul X, când apar primele texte scrise din slava veche bisericească.

Apare a patra obiecţiune împotriva stabilirii de către DLRM a obârşiei slave a cuvântului nostru ISPAS: el nu există în nici o limbă slavă.  Dacă slava bisericească (zisă şi vechea slavă – v. sl.-) ar fi ceea ce se susţinea de către specialiştii perioadei super-imperiului panslav, adică o chintesenţă a limbii slave din veacul al X-lea, atunci ar fi fost de aşteptat ca termenii religioşi majori să se continue netulburat în limbile respective, cu atât mai mult cu cât cuvintele sacre au mare stabilitate în timp.  Dar asta nu se întâmplă: Ispas se zice în bg. văznesenie, în sb. vaznesenja, în slvn. vnebohoda, în rus. voznesenie, în pol. wniebowstapienia, în ceh. nanebevzeti.  Deci Ispas nu poate proveni din slavă, cum susţine DLRM, pentru că nu există în niciuna din limbile respectivei familii de limbi!  Informaţiile prezentate mai sus existau şi în anii 50, şi în anii 98, când a fost redactat dicţionarul DLRM şi respectiv reeditat DEX, ca urmare persoanele responsabile cu alcătuirea dicţionarelor aveau acces la ele.  Reiese ori că respectivele persoane nu şi-au făcut datoria, inventând origini imaginare pentru cuvintele româneşti, ori că erau interesaţi să răspândească un neadevăr cu scop de propagandă antiromânească.  Rămâne ca cititorul să se pronunţe.

În funcţie de valoarea a) sau b) dată particulei is , avem două posibile interpretări pentru Is-pas; prima: Ispas = Ieşirea Domnului din lumea terestră, plecarea sa din strâmtorarea pasului, a pasajului Său pe pământ, printre noi, către cele cereşti, a doua: Ispas = Este pasajul, trecerea Domnului către cele Cereşti.  Este exact ce se întâmplă Domnului la Înălţare.  El se ridică spre Cer, iese din starea Sa nefirească de trecere pe pământ, care a fost o strâmtorare a Sa, o îngrădire a puterilor Sale divine nelimitate care a provocat spaima îngerilor, deci trece de etapa Sa terestră, cu toată suferinţa acceptată voit cu intenţia de a elibera pe oameni de jugul păcatului.  Amândouă explicaţiile sunt valide, iar dacă primul sens pare conceptual mai profund, al doilea îl completează, accentuând transcenderea, de parcă ar fi doi sâmburi, unul învelindu-l pe celălalt.

Crezul în limba latină spune:  …Crucifixus etiam pro nobis, sub Pontio Pilato, passus et sepultus est, et resurrexit tertiam die, secundum Scripturas, et ascendit in caelum…, iar în româneşte: …Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi s-a înălţat la ceruri …  Is-pasul este ieşirea din patimile suferite pe pămant, ieşirea definitivă din pass-us!

În afara celor două accepţiuni discutate mai sus, apare o a treia accepţiune.  Dr. Lucian I. Cueşdean (2, p. 64), consideră pe is ca particulă având conotaţie străveche religioasă, în care caz cuvântul Ispas e o condensare prin elipsă a două cuvinte Isus şi pas, cu elidarea celei de-a doua silabe a primului cuvânt, de forma IS(US) – PAS = IS-PAS.  A se compara cu o reacţie chimică cu simplă înlocuire, care are forma AB + C → AC + B şi care constă din înlocuirea atomilor unui element B cu atomii celui de-al doilea element C într-un compus AB, obţinându-se AC.

Avem:  IS-US + PAS  →  IS-PAS + US, în care se obţine produsul de reacţie IS-PAS ca substanţă rezultantă dorită şi se eliberează grupul US.

În concluzie, recapitulăm cele trei variante, toate valabile, pentru înţelegerea cuvântului compus Is-pas:

a)      Ieşirea [Domnului] din strâmtorarea [pământească].

b)      Este trecerea, traversarea [Domnului].

c)      Iisus iese din pasajul suferinţei, cu sublinierea că e un act divin, nepământesc, particula is amintind de divinitate.

Acest mod de a transmite mesajul creştin pe multiple planuri de înţelegere îl vedem şi în cuvântul maslu, care dă cinci semnificaţii suprapuse valide, posibile numai şi numai în româneşte.

 

Ispas spune mai multe decât spune Înălţare.  Dacă Înălţare are corespondent pe Ascensio, -nis din latină, ori Ascension în franceză, toate trei fiind cuvinte din uzul limbii obişnuite care au primit şi o accepţiune religioasă, cuvântul Ispas are profunzimi conceptuale teologice neegalate de ceilalţi termeni, fiind clădit anume pentru a exprima acea taină a traversării din lumea noastră în cealaltă cu trupul înviat!  Is-pas  a fost conceput de sacerdoţii români cu aproape două milenii în urmă ca să se dea nume aparte marii sărbători a Înălţării.  Totodată, se exprimă condensat chiar experienţa pe care nădăjduieşte să o aibă creştinul român în calea spre Împărăţie.  Ispasul e transcenderea prin excelenţă.

4.   DE LA ISPAS LA ISPĂŞIRE

 

 

If we all worked on the assumption that what is accepted as true is really true, there would be little hope of advance.

Dacă toţi am lucra bazându-ne pe prezumţia că ceea ce e acceptat ca fiind adevărat să fie realmente adevărat, ar fi puţină speranţă de progres.

Orville Wright (1871 – 1948), pionier al aviaţiei.

Ispas nu poate fi despărţit de infinitivul lung ispăşire, adică efectuarea unei penitenţe pentru eliberarea de osândă.  A ispăşi înseamnă a trece printr-o strâmtorare grea şi a ieşi din ea, după plata prin suferinţă.  Analiza acestui verb subliniază prima varianta (a) listată mai sus pentru Ispas, deoarece intrarea în lume, întruparea Domnului a însemnat un pas, o strâmtorare, o îngustare a puterii Sale fără margini, acceptată voit, iar ieşirea din acea stare nefirească dată de hotarele lumii noastre acompaniază Înălţarea la ceruri, ieşirea din etapa patimilor, a pas-iunii (vezi fr. passion); e traversarea către infinit, mutarea la Cer, transcenderea, Is-pas-ul.

Aşa cum pas este legat de Ispas, aşa a păşi e legat de a ispăşi.  Avem perechile:

Pas – a păşi ↔ Ispas – a ispăşi

Să observăm perfecta simetrie a acestor două perechi de substantive şi verbe corespondente, în care a doua pereche o repetă pe prima, dar cu adăugarea prefixului is-.  Tratamentul verbelor este aidoma, cu vocala a transformată în ă, iar consoana s devenită ş.  Există o ordine desăvârşită în aceste două perechi înrudite.  Ordinea nu o poate avea decât limba matcă, originatoare.  Orice împrumut ulterior făcut de alte limbi nu va mai fi putut repeta ordinea modelului iniţial.  Dovada provenienţei în româneşte a perechii respective e dată chiar de structura ordonată a grupării respective.  Dacă a păşi se referă la deplasare, la spaţiu parcurs, a ispăşi se referă la efectuarea penitenţei, a canonului, a caznei, e chiar îndurarea suferinţei în vederea eliberării de păcat ori de pedeapsă, e o deplasare printr-o grea încercare.  Prin simpla adăugare a particulei is- ca prefix, verbul a păşi îşi schimbă complet sensul în româneşte, de la unul concret, fizic, la unul abstract, legat de justiţie, fie terestră, fie divină.  Neînţelegerea duhului acestei limbi flexibile şi pline de nuanţe, unele clădite neaşteptat, descumpăneşte pe cel care o tratează superficial sau s-a născut departe de sânul ei.  Pentru un cercetător atent e uşor de combătut orice argumentaţie care ignoră fineţea exprimării limbii noastre.  Propaganda oficială se chinuie să acrediteze non-sensul că noi vorbim o limbă hibridă, care a luat din zbor mii de slove de la diverşi cotropitori, lipindu-le într-un amalgam bizar.  Studiată obiectiv, limba română uimeşte prin coeziunea structurilor interne şi prin adâncimea conceptelor pe care le exprimă cu propriul ei material sonor, modulat de aşa manieră ca să indice precis cele mai dificile noţiuni filozofice.  Pentru dogma oficială, pas vine din latină, fără nici o legătură cu Is-pas, care se pretinde că vine din slavă, chiar dacă au evident în comun aceeaşi rădăcină pas.  Repetăm că Ispas nu există în nici o limbă slavă!  Un asemenea mod de tratare a subiectului nu are de-a face cu analiza ştiinţifică, ci cu propaganda politică.

Apare o diferenţă majoră între semnificaţia vorbei româneşti a ispăşi şi cea a etimonului slav găsit, la fel de neinspirat, de DLRM, verbul v.sl. sŭpasiti, care înseamnă a mântui, a salva, ceea ce e cu totul altceva.  Sensul lui sŭpasiti din v.sl. e opus sensului verbului românesc, pentru că a ispăşi este trecerea prin suferinţa pământească, pe când a mântui e scăparea din suferinţa terestră.  Chiar DLRM dă înţelesurile lui a ispăşi, toate diferite de ceea ce spune cuvântul slavon: a plăti prin suferinţă, a-şi lua pedeapsa, a expia, a cerceta şi evalua paguba făcută de vite în proprietatea altcuiva.  Nicăieri a ispăşi nu înseamnă a mântui, a izbăvi, a salva!  Ca urmare, cuvântul slavon nu poate fi obârşia celui românesc pentru că înseamnă ceva complet diferit.  Cum se explică atunci termenul sŭpasiti din vechea slavă, care are sonor asemănări cu termenul românesc a ispăşi, şi de unde apare divergenţa cu pricina?  Slavona slavă (v. sl.) a preluat termeni din slavona veritabilă, românească, străveche (pe care în timp a uzurpat-o), adică din limbajul religios specializat românesc, fără să mai poată copia identic bogăţia de nuanţe, sensuri şi metafore ale vorbelor originale, neînţelegându-le (vezi dr. Lucian I. Cueşdean, discuţia despre slavonă, în 4, p.148-165).  Termenul din slavonă a fost o interpretare laterală a celui românesc, prin confuzia Ispas = chiar Domnul văzut ca Mântuitor, odată ce s-a înălţat; deci Ispasul, ca eveniment din viaţa Domnului s-a confundat în v. sl. cu noţiunea de Domnul ca persoană, care e Mântuitor, Salvator al oamenilor, iar verbul sŭpasiti, derivat din substantivul sŭpasŭ, a fost priceput ca a mântui, a salva, adică acţiunea Domnului legată de venirea Sa pe pământ şi de Înălţarea Sa.  Cei care au însăilat în secolul al X-lea vorbe româneşti în slavonă nu au transferat decat parţial unele din cuvintele rafinate teologice româneşti, care fuseseră folosite de secole şi aveau o încărcătură semantică greu de reprodus pentru noii încreştinati.  Se observă şi deformarea slovei româneşti prin împrumutare, pentru că sŭpas l-a pierdut pe I iniţial din Ispas, ajungând să fie pronunţat Spas.  Confuzia între termenul nou creat slav Spas şi modelul său românesc Ispas a fost întărită şi de prezenţa în v. sl. a prepoziţiei , devenită s în limbile slave, care se traduce prin cu, dar care aici n-are nici un rost ca prefix pentru că nu e nici o acompaniere în definirea acestui eveniment religios care se referă la o singură Persoană Divină care se înalţă prin propriile Ei puteri.  Întrucât elementul pas e strict romanic, un s prepoziţional slav plasat înaintea sa ne conduce la o traducere a lui s-pas prin “cu pas”, care nu se potriveşte deloc cu noţiunea de mântuire.  Înlocuirea lui is cu e un indiciu al împrumutului din limba noastră de către v. sl. care pierde pe drum ceva esenţial şi face o confuzie semantică.  Lipsind I iniţial, nu mai putem înţelege sensul original teologic, care e dat de elementele Is şi pas, nu de S şi pas.  Fără I se pierde noima vorbei pentru că un simplu s- adăugat înaintea lui pas modifică total înţelesul: s+ păşi derivă în româneşte o altă noţiune, o altă nuanţă, a spăşi, a fi spăşit, care e de fapt opusă noţiunii pozitive de Înălţare, pentru că se referă la lumea noastră, seculară, supusă greşelii.  A venit spăşit, cu conotaţia de ruşinat de ceva, cu musca pe căciulă, conştient de un rău sau greşeală, ne dezleagă un alt sens pentru compuşii din rădăcina pas, de astă dată doar cu s- lipit anterior.  E limpede că nici prefixul s- din română adăugat lui pas nu dă naştere vreunui compus cu înţelesul a salva, a mântui pe care îl are sŭpasiti din v. sl., care e doar o copie cu greşeli a obârşiei sale româneşti, vocabula Ispas.  Copiştii textelor vechii slave s-au chinuit să reproducă vorbele noastre, aducându-le la o formă cât mai aproape de sunetele familiare din limba lor.  Nu e de mirare că ei au priceput că Ispas, sau spas, spus pe gustul lor, e ceva pozitiv, legat de scopul noii religii de a salva, de a mântui pe om.  Fenomenul reproducerii cu greşeli a vorbelor dintr-o limbă veche într-una nouă e larg documentat în lingvistică.  De la Ispas, prin sŭpasŭ şi sŭpasiti din v. sl. s-a ajuns la spas-iti, a salva în limbile slave.  Greşeala făcută de copiştii slavi la reproducerea lui ispas în sŭpasŭ, unde nu s-a înţeles rostul particulei iniţiale româneşti is-, ne ajută să demonstrăm care e provenienţa reală a altor compuşi având pe is- şi iz- ca prefixe, cum ar fi is-coadă, is-cusinţă, is-pită, is-pravă, iz-bavă, iz-gonire.  Avem aici încă o probă a perioadei de început a slavei vechi bisericeşti, la orizontul veacului al X-lea, când limba cotropitorilor se afla în stadiul de formare, acumulare şi îmbogăţire cu noi termeni, preluaţi mai mult sau mai puţin fidel din romană.

Mai notăm că a ispăşi nu este comun în limbile slave.  Ispăşirea păcatelor se spune iskuplenie grehov în rus., vizkuplenie na grehovete în bg., odčineni hriechov în cehă.  Doar în neoslava sârbă (vorbită pe teritoriul Daciei Aureliane), unde se spune ispaštanje grehov, apare o copie a vorbei româneşti ispăşi.  Pretinsa origine slavă a lui a ispăşi răspândită oficial de DLRM este falsă.

În concluzie, înţelesurile din română ale lui Ispas, explicate de elementele alcătuitoare is şi pas, au conotaţie clară şi nu se suprapun cu noţiunea de Mântuitor, în vreme ce în slavonă se zice sŭpasŭ pentru Mântuitor, deşi sŭpasŭ îl copiază pe Ispas.  În română avem doi termeni cu sensuri diferite, explicând două noţiuni religioase, un eveniment divin şi o persoană divină, în slavonă avem un singur termen, care îşi îngustează sensul la o singură semnificaţie, ca o copiere grăbită destinată unor oameni cu puţine pretenţii filozofice.  Ispasul, Inălţarea, Domnul, Izbăvitorul, Mântuitorul, sunt cuvinte româneşti pline de densitate, zămislite de sacerdoţi în vechime.  Se vede clar care e direcţia drumului: de la română, mai bogată, densă şi precisă, la vechea slavă, mai săracă şi mai imprecisă.  Elementul pas din compuşii Ispas si a ispăşi nu există de sine stătător în limbile slave, ca rădăcină, nu construieşte acolo vreo familie de cuvinte, deci Ispas şi a ispăşi sunt pe româneşte, iar nu pe slavoneşte, quod erat demonstrandum.

De Ispasul Domnului 2011, întru slava vecinică a limbii româneşti, nedatoare alteia.

Continuarea în numărul viitor

PRESCURTĂRI

bg.                   bulgara

ceh.                 ceha

DEX                Dictionarul explicativ al limbii române

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

fr.                    franceza

germ.               germana

it.                     Italiana

lat.                   latina

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la baza de cuvinte noi

pol.                  poloneza

prep.                prepozitie

q.e.d.               quod erat demonstrandum (ceea ce era de demonstrat)

rom.                 româna

rus.                  ruseasca

sb.                   sârba

s.f.                   substantiv feminin

slvn.                 slovena

sp.                   Spaniola

subst.               substantiv

ucr.                  ucraineana, rusa mică

vb.                   verb

v. sl.                 vechea slavă

BIBLIOGRAFIE

1.  Bădin, Alexandru, Dacia din vestul şi din estul Europei, Editura Albatros, Bucureşti, 1999.

2.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2001.      [NŞLR]

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

4.  Dr. Cueşdean, Lucian I., România, inima vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.  [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10.  Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

13.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]

27b.  Webster, Noah, Webster’s Universal Dictionary of the English Language, Vol II, The World Syndicate Publishing Company, Cleveland, 1936.

 

_______________

_______________

AUDIATUR ET ALTERA PARS (5)

Să fie ascultată şi partea cealaltă

SAU

PLEDOARIE PENTRU APĂRAREA LIMBII ROMÂNE

ÎN PROCESUL INTENTAT ÎMPOTRIVA EI

DE CĂTRE CEI CARE NEAGĂ STRĂVECHIMEA ŞI ADMIRABILA SA ALCĂTUIRE

Lucian G. Costi

I.  A TREIA PLEDOARIE (PRIMA PARTE)

Continuare din numărul trecut

1.  INTRODUCERE LA PARTEA ÎNTÂIA A CELEI DE-A TREIA PLEDOARII

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al cincilea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a lui împotriva şi a familiei de cuvinte înrudite pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”.

2. NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

Toate adevărurile noi au început prin a fi eretice.

Gabriel Gheorghe, Getica 2005.

 

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe şi dr. Lucian I. Cueşdean, notate în articolele din numerele precedente ale acestei reviste.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.

În numerele precedente am văzut că determinarea oficială conform căreia milă provine dintr-o limbă străină este incorectă, dovezile aduse de DLRM (6) în sprijinul osândirii lui milă fiind contradictorii.  S-a demonstrat apoi că Ispas şi a ispăşi sunt cuvinte construite de strămoşii noştri şi aparţin limbii române.  Faptul că toate aceste vocabule româneşti au fost preluate tardiv, la orizontul veacului al X-lea, de limbi slave prin intermediul limbii slave bisericeşti nu poate fi o justificare, dată fiind absenţa documentelor mai vechi, a inversării rolurilor între limba donatoare, româna, şi cele receptoare, în scop de propagandă politică.  Adevărul trebuie restabilit pe baza dovezilor şi argumentelor logice.

3.  ÎMPOTRIVA

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Fericirile, Liturghia daco-română.

Împotriva nu a mai fost la modă după ce Şcoala Ardeleană nu l-a găsit în latineşte, deşi, dacă s-ar fi ostenit, îl descoperea din bucăţele în acea limbă, şi anume pe îm-, pe -pot- şi pe riv-a.  Curentul latinizant a introdus în limbă latinescul contra, care îşi face datoria de sinonim alături de împotriva.  Întrucât există şi în slavonă, deşi acolo e scris şi rostit pocit sub forma protiv, împotriva a fost etichetat de obârşie slavă şi a primit anatema de cuvânt străin, împrumutat în româneşte, nu moştenit.  Această pedepsire a unui cuvânt pur românesc ne aduce în faţă prăpădul pe care-l pricinuiesc cei care, din ignoranţă ori/şi rea-voinţă, se erijează în judecători ai limbii noastre.

Pentru a găsi originea prepoziţiei împotriva, DLRM (6) face o trimitere la subst. potrivă (pe care îl presupune originar din slavă, desconsiderând a priori argumentul esenţial al străvechimii limbii române şi al continuităţii sale pe un mare teritoriu în contrast cu graiul primitiv al unui minuscul grup de cotropitori), observând că împotriva e compus din prepoziţia în + subst. potrivă.  Ceea ce trece cu vederea DLRM este ceva esenţial: împotriva (prep.) înseamnă contra, opus, advers, în timp ce potrivă (s.f.), substantivul la care se face trimiterea, înseamnă persoană sau lucru care se aseamănă, pereche, egală, complementară, de-o seamă, aidoma, ca urmare sensurile celor două cuvinte (prepoziţia în + subst. potrivă) care se alătură spre a clădi pe împotriva ar trebui să ne conducă la noţiunea de asemănare, nu de adversitate.  Ori noţiunile exprimate de împotriva şi potrivă sunt absolut opuse, sunt contrarii!  Care e mecanismul prin care o limbă poate avea aceeaşi sursă (presupus străină) pentru două vorbe contrare ca înţeles şi având funcţiuni de părţi de vorbire diferite, una fiind prepoziţie, alta fiind substantiv?  DLRM nu explică, ba chiar ignoră nepotrivirea.  Şi totuşi, acest mecanism există în româneşte, dar numai pentru propriile ei cuvinte, şi tot el ne ajută să discernem fără greş dacă o vorbă este sau nu făurită în româneşte.  Aici avem de-a face cu un fenomen intern de fabricare de vorbe din propriul material lingvistic românesc.  Într-adevăr, e uşor de observat că prepoziţia împotriva e o compunere a lui potrivă cu prefixul îm-, tot aşa ca şi adverbul împotrivă.  Acest prefix îm- nu e nimic altceva decât prepoziţia în, căreia i s-a modificat consoana n în m din cauza alăturării lui p, dar rolul ei de prepoziţie a încetat şi ea a devenit un prefix modulator care naşte o slovă cu înţeles contrar.  Oricine cunoaşte ceva latină, ştie că una din cele mai productive metode de obţinere a negaţiilor şi antonimelor este plasarea prefixului in- sau im- înaintea unui cuvânt rădăcină, de pildă im-possibilis faţă de possibilis, im-probabilis faţă de probabilis, in-gratus faţă de gratus, etc.  Construcţia lui îm-potrivă e la fel modelată ca şi im-possibilis din latină.  Prepoziţia îm, acum devenită prefix, are rol de modulator algebric plus/minus al grupului lipit pot+riv-ă, tot aşa cum im din latină îl modulează pe possibilis dându-i exact sensul opus, deşi in de sine stătător (schimbat aici în im din cauza prezenţei lui p), ca prepoziţie, nu înseamnă niciodată o negaţie în latineşte.  Situaţia e identică în româneşte: în ca prepoziţie nu înseamnă niciodată o negaţie, dar funcţia sa se schimbă în cea de prefix modulator algebric plus/minus în cazul de faţă.  Ceea ce nu înţelegeau etimologii care au odrăslit DLRM este calitatea internă a limbii române de a-şi fabrica antonime din aceeaşi rădăcină, utilizând modulatori, procedeu regăsit şi în latină.  Vechimea acestui fel de clădire cu îm- trece de perioada când latina italică încă nu se despărţise de cea continentală, deci are cel puţin 2800 de ani, luând ca punct de plecare întemeierea Romei.  În familia limbilor romanice avem multe astfel de perechi edificate cu diverse prefixe ori cu schimbări vocalice, de pildă: dura (se) în-dura pe axa fără cruţarecu cruţare; la fel, mut (fără sunet, în rom.) ↔ mot (cuvânt audibil în fr.), ori mut (fără sunet, în rom.) ↔ zgo-mot (sunet tare, în rom., z+go = cuvânt go ajuns vorbire stridentă, datorită lui z iniţial, iar mot are aici sensul opus de sunet tare)) pe axa neaudibil ↔ audibil.

Acum devine limpede de ce DLRM evită să intre în detalii: pentru că îm- este un prefix aidoma latinei având rol de modulator de inversare de sens, fenomen neregăsit în nici o limbă slavă, iar aşa ceva ar fi răsturnat afirmaţia obârşiei lui împotrivă din slavă!  Pentru substantivul potrivă, DLRM dă provenienţa din slavă şi ne oferă o alegere: din v. sl. protivŭ, sau din bg. protiva, dar aici ne lovim de un obstacol semantic deoarece ambele slove străine au înţeles de adversitate, nicidecum de asemănare, egalitate, ne-adversitate, care e înţelesul vorbei româneşti potrivă.  Vorbele străine sunt prepoziţii, pe când potrivă e substantiv!  A înşira două cuvinte, unul dintr-o limbă artificială cărturărească (adică v.sl.), folosită pentru creştinarea nomazilor nord-estici, altul dintr-o limbă recentă (bg.), nu înseamnă că s-a demonstrat că originea slovei româneşti se află în acele limbi pentru că doar sună similar, ci e o probă “prin cantitate”, adică se încearcă impresionarea cititorului prin greutatea listării de două limbi slave, ca să fie şi mai sigur efectul.  Se dovedeşte că de fapt ambele rostiri din limbile înşiruite de DLRM sunt eronate, fiind vorba acolo de o proastă înţelegere a cuvântului compus românesc din pot şi riv-ă.  Neînţelegând ce înseamnă pot+rivă în limba originară, mamă, donatoare, ambele limbi noi l-au preluat greşit, pocit, mutând pe r de la începutul celei de-a doua rădăcini imediat după consoana iniţială p a primei rădăcini, prot-ivă, fenomen numit metateză.  Luate împreună, prot şi iva nu mai înseamnă nimic, sunt o simplă deformare a originalului românesc prin demontarea neglijentă a compusului dintre două elemente cu semnificaţiile lor bine conturate.  Fără vreo explicaţie, DLRM ne lasă să înţelegem contrariul, pretinzând că româna a luat eronat cuvântul făcând rocada consonantică în sens invers, adică româna nu-l pronunţă bine, şi ar fi trebuit să zicem protivă!  Dar protivă nu spune nimic, în timp ce pot-rivă e o construcţie precisă, după cum se va arăta.

Superficialitatea tratării subiectului ne convinge că DLRM face propagandă, nu servirea adevărului.  Mai există o chestiune de logică: dacă limba românească ţărănească ar fi preluat aceste cuvinte de mare frecvenţă în vocabularul principal românesc din limbi străine, recente, paupere şi neevoluate, apărute la orizontul sec. VIII – IX, înseamnă că până atunci existau cuvinte în româneşte cu înţelesul respectiv, care au dispărut brusc, fără motiv.  Conform cu afirmaţiile dogmei oficiale, reiese implicit că românii au decis dintr-o dată să renunţe la cuvintele lor strămoşeşti fără de care comunicarea nu mai era cu putinţă şi au adoptat altele, străine.  Ori aşa ceva nu e posibil fără vreo catastrofă istorică pe tot pământul nostru, care nu a fost nicăieri consemnată.  Fără împotriva, nimeni nu ar mai fi fost în stare să exprime noţiunile de contrarietate şi adversitate, esenţiale în exprimare!  Se dă ca dovadă faptul că slavona slavă era limbă de cancelarie în Moldova şi Ţara Românească şi se trage concluzia că influenţa acestei limbi de curte a fost covârşitoare asupra poporului, însă fără vreo probă că aşa s-au petrecut lucrurile.  Se mai dă ca dovadă paralela cu situaţia limbilor occidentale care au fost influenţate de latina clasică, scrisă de administraţie şi folosită de cler.  Dar against din engleză şi gegen din germană n-au fost înlocuite de contra din latină, deşi în Anglia şi în Germania se folosea latina în biserică şi multă vreme în administraţie.  Deci englezul de rând şi neamţul de rând au continuat să comunice orice era legat de împotrivire folosind vorbele lor moştenite de la străbuni, deşi limba scrisă a dregătoriilor era latina.  Ce-l făcea pe românul de rând să se lepede de vorbele moştenite de la părinţi?  Nu ni se serveşte nici o dovadă din care să reiasă de ce noi eram excepţia.  Pe de altă parte, latina clasică e o limbă veche, atestată încă din sec. III î.C., posedând noţiuni de practică administrativă şi juridică şlefuite din perioada Imperiului Roman, în timp ce slavona slavă bisericească e mult mai recentă, e cu o mie de ani mai tânără, iar nomazii slavi nu aveau veacuri de statalitate, cultură, religie în spate care să justifice existenţa în limba lor a noţiunilor respective.  Comparaţia între latina oficială şi slavona oficială cade, pentru că situaţiile sunt fundamental diverse.  Româneasca e de asemenea foarte veche, avea bogăţie de cuvinte, ca atare nu avea nici un motiv să preia cuvinte străine.  Din contră, se demonstrează că slavona slavă posedă cel puţin 800 de cuvinte provenind din româneşte, fapt care e în deplină concordanţa cu evenimentele istorice care au precedat apariţia slavonei (vezi 3).  Orice limbi nomade, transplantate ca urmare a unor năvăliri în care s-a exercitat violenţă asupra cuceriţilor, au avut şi ele parte de o ruptură, şi anume de la stadiul de limbi primitive, simple, cu vocabular minim, ale unor neamuri aflate în mişcare nomadă, la situaţia nouă de limbi învingătoare dar obligate prin actele de război să se dezvolte în alt context geografic, istoric şi de civilizaţie.  Aşa cum cucerirea a însemnat transfer de bogăţie, pământuri şi putere de la băştinaşi la învingători, tot aşa limba noilor veniţi a fost supusă unei presiuni de a acumula noi concepte, noi înţelesuri, deci cuvinte noi.  Orice limbă tânără, săracă, neadecvată unui stadiu avansat de civilizaţie suferă o transformare majoră prin masiva împrumutare de cuvinte de la limba superioară, veche, a celor supuşi prin forţă.  Aici se află explicaţia cuvintelor asemănătoare între slavonă şi română, doar că direcţia e de la română la slavona slavă, exact invers faţă de ce propagă dogma!

Să observăm situaţia la continuatoarea prin excelenţă a limbii slave la sursa ei.  În ruseşte, protiv nu are niciodată sensul de a fi la fel cu, aidoma, pe o măsură, de o seamă.  Este o prepoziţie numai cu sens de adversitate.  La fel, verbul protivitĭsia, care e parte a familiei respective de cuvinte înrudite, are doar înţelesul de a se opune, a rezista.  Nu există nici un substantiv de genul lui potrivă din româneşte cu sens de asemănare, de neopoziţie.  E limpede că rusa nu putea genera aceste cuvinte, lipsindu-i paleta de sensuri şi mecanismul plus/minus din româneşte.  Deci nu e donatoare, ci receptoare!

Să analizăm acum cuvântul împotrivă folosind metodologia NŞLR (vezi 2, 3).  Despărţind în particule fundamentale de construcţie (PFC) vedem că îm-pot-riv-ă e clădit din îm-, prefix cu rol de modulare negativă, rădăcina -pot-, rădăcina -riv- şi desinenţa .  Rădăcina pot e o particulă fundamentală de construcţie (PFC) ce aparţine codului românesc p*t, cu sensul de abilitate/inabilitate, putinţă/neputinţă, iar rădăcina riv e o PFC ce aparţine codului r*v, cu sens major de adversitate.  Pe riv îl regăsim în cuvântul latinesc riv-alis, rival sau adversar, care naşte propria sa familie de cuvinte (din care avem în româneşte rival, rivalitate, a rivaliza).  În limbile romanice există rădăcina riv în verbul a sosi: în fr. arriver, it. arrivare, sp. arribar (numai cu sens îngustat de a sosi în port) fără ca latina clasică să aibă vreo vorbă similară cu a sosi din latina vulgară apuseană (le bas latin, cum se exprimau savanţii francezi din perioada Renaşterii).  Nu e atestat în portugheză (arribar) decât cu înţeles îndepărtat, de a recupera; există şi în engl., to arrive, unde e un împrumut din franceză.  Ar-riv-are înseamnă a merge în sens contrar plecării, adică exact ce spune rădăcina riv.  În fr. există riv-et  piron, cui care penetrează împot-riva rezistenţei unui material, provenind din aceeaşi PFC.  Din codul r*v avem pe rov-inare, a ruina în italiană.  Riv se află în limbile germanice cu înţeles de adversitate, de acţiune ce provoacă o tulburare a stării existente: în engl., to rive înseamnă a despica, a face ţăndări, iar în suedeză rifva şi în daneză rive înseamnă a rupe.

Luate împreună, pot şi riv-ă au sensul de putinţa de a fi contrar/de a nu fi contrar, nuanţând în funcţie de context şi de modulatori dacă e vorba de relaţie de contrarietate sau de asemănare.  Aşa se explică de ce subst. potrivă are înţeles de ceva asemenea, în timp ce modularea cu prefixul îm- dă înţelesul de contrar.  Din potrivă înseamnă “din partea opusă, care nu e asemenea”.  Exprimarea este simetrică faţă de axa logică plus/minus.  Este interesant că DLRM notează despre a potrivi că este vb. IV, refl. şi tranz., “a fi sau a face pe măsură”, dar popular, a se potrivi înseamnă şi exact opusul, a se împotrivi (6).  Păstrarea în popor a sensului opus pentru acelaşi cuvânt (chiar fără modulatori) probează trăsătura algebrică plus/minus care e o invenţie a limbii române arhaice.  Teoretic, procedeul permitea dublarea numărului de cuvinte din limbă cu materialul sonor preexistent, fără să se recurgă la inventarea de noi slove.  Limita procedeului este dată doar de confuzia pe care o provoacă atunci când lipseşte contextul.  De pildă, adjectivul cald nu s-a putut păstra cu ambele sensuri opuse, pentru că producea o supărătoare confuzie când era rostit singur, în absenţa unui context; aşa se explică de ce germana are kalt pentru rece, (la fel cold în engl.) în vreme ce româna a reţinut doar sensul opus, cel de cald.  Pentru alte cuvinte din familia lui potrivă, cum ar fi potrivnic, DLRM găseşte tot obârşie slavă, din v. sl. protivnikŭPotriveală, nepotriveală şi potrivelnic, alţi compuşi de la potrivă, nu au etimologiile date de DLRM, dar se fac trimiteri la subst. potrivă, adică după DLRM toată familia respectivă îşi are obârşia în slavă (6).  Discuţia de mai sus este valabilă însă şi pentru derivaţi.  În slavă, protivnikŭ este împrumutat din româneşte; până şi u scurt (ŭ) final trădează provenienţa din forma masculină articulată a subst. românesc (potrivnicul).  Despre rădăcina nic, ca sufix cu mare frecvenţă de compunere în limbă, se va discuta ulterior.  În limbile slave, cuvântul protivŭ nu înseamnă nimic oricum l-ai descompune şi analiza, e o simplă înşiruire de sunete, în timp ce în româneşte el se explică prin cele două rădăcini componente, fiecare ordonată şi cu sensuri precise în cadrul sferelor, a codurilor conceptuale de care aparţin, şi ele regăsite doar în lumea romanică.  Este limpede că împotriva, potrivă, dimpreună cu toţi compuşii ce formează familia de cuvinte înrudite sunt construcţii proprii ale limbii române, vechi de milenii în limba noastră.

10 cireşar 2011, întru slava vecinică a limbii româneşti, nedatoare alteia.

Continuarea în numărul viitor

PRESCURTĂRI

bg.                   bulgara

DEX                Dicţionarul explicativ al limbii române

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

fr.                    franceza

germ.               germana

it.                     italiana

lat.                   latina

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la baza de cuvinte noi

prep.                prepoziţie

refl.                  reflexiv

rom.                 româna

s.f.                   substantiv feminin

sp.                   spaniola

subst.               substantiv

tranz.               tranzitiv

vb.                   verb

v. sl.                 vechea slavă

BIBLIOGRAFIE

2.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu 2000, Bucureşti, 2001.      [NŞLR]

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10.  Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

13.  Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]

27b.  Webster, Noah, Webster’s Universal Dictionary of the English Language, Vol II, The World Syndicate Publishing Company, Cleveland, 1936.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s