~Lucian G. Costi: „AUDIATUR ET ALTERA PARS (Prima pledoarie)“

I.  PRIMA PLEDOARIE

 

1.  INTRODUCERE

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Ca urmare, avocaţii pârâtului au dreptul să confrunte mărturiile adversarilor, să dispute evidenţa prezentată de aceştia, să aducă martori si să se consulte cu pârâtul.  Deşi se cunoaşte în scris încă din vremea dramaturgiei vechi greceşti (Aeschylus, ori Eschil, tragedia Eumenidele, circa 458 î. C), dictonul AUDIATUR ET ALTERA PARS e probabil cu mult mai vechi şi prezentarea lui în latină nu înseamnă că a fost inventat de jurisprudenţa romană, ci doar că a fost citat des în forma latină.  Pe de altă parte, acesta este unul din cele mai călcate principii de drept, îndeobşte în timpul prigoanelor dezlănţuite de ocupanţi străini sau de dictaturi interne, de multe ori aflate tot în slujba directă a stăpânirilor din afară.  Procesele politice (în care intră şi înscenările judiciare făcute învinşilor din războaie) nesocotesc ab initio acest principiu şi chiar când admit participarea avocatului apărării, o fac din pură ipocrizie, ca să arate că există o spoială de corectitudine procedurală în desfăşurarea actiunii.  Ne putem bucura de binefacerile acestui principiu doar în vremuri de libertate, când omul e slobod să spună adevărul aşa cum este el definit în scrierile sfinte.  Aceasta pentru simplul motiv că adevărul este de inspiraţie divină (“Eu sunt calea, adevărul şi vieaţa”, Ioan, 14, 6) şi orice ascundere a sa, răstălmăcire sau cenzură îl anulează.  Când amintim de principiul AUDIATUR ET ALTERA PARS, se mai presupune că judecătorii sunt imparţiali şi nu manifestă idei preconcepute care să defavorizeze pe pârât, întrucât fără aceste condiţii orice argumente ale apărării se lovesc de urechi surde şi în fond este invalidat principiul.

De această dată, judecătorii sunteţi voi, cititorii cu inimă deschisă dezbaterii, gata să cercetaţi în deplină libertate de conştiinţă întreaga pricină în care a fost târâtă limba noastră cea română.  Cei care au sufletul otrăvit de propaganda şi de ura împotriva limbii româneşti au fost parte din tagma acuzatorilor şi şi-au spus cuvântul timp de 60 de ani.  Nu lor li se răspunde acum, pentru că procesul e repus pe rol cu altă instanţă şi în alte vremuri.

Seria de articole din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS se referă cu precădere la aflarea adevărului asupra originii cuvintelor noastre folosite în special în limba liturgică.  Respectivele cuvinte au fost catalogate în dicţionarele şi lucrările publicate de la 1944 încoace drept împrumutate din alte limbi, cum ar fi slava veche, limbi neoslave, greaca, maghiara, etc.  În lumina cercetărilor făcute de savanţii noştri, publicate după 1989, aceste etichetări sunt greşite şi în final dăunătoare prin faptul că susţin un neadevăr cu intenţie de propagandă.  Plecând de la bazele metodologice stabilite de aceşti savanţi, care constituie o veritabilă Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR), folosind procedee proprii şi cunoştinte de limbi străine şi de comunicare în medii străine de mai bine de trei decenii, am constatat că determinările “oficiale” sunt incorecte în toate cazurile studiate şi nu au nimic de-a face cu obiectivitatea ştiinţifică.

 

Prin natura lor, articolele vin să ia apărarea limbii româneşti care a fost osândită pe nedrept timp de mai mult de jumătate de veac, deşi autorul subsemnat a plecat la drum nu cu dorinţa expresă de a combate vederile oficiale, ci de a le verifica.  Am constatat însă o deliberată voinţă de a răsturna adevărul şi de a distorsiona probele.  În faţa minciunii dogmatice se naşte revolta duhului, care s-a simţit lezat şi e slobod să îmbrătişeze adevărul de care a fost lipsit!  Aşa s-a născut, dintr-o simplă verificare, o argumentare pentru partea pârâtă, adică limba română.  Această pledoarie în favoarea apărării ei faţă de o acuzare nedreaptă se desfăşoară sub titlul “să fie ascultată şi cealaltă parte” (AUDIATUR ET ALTERA PARS în latină), principiu fundamental de drept ce nu a fost respectat în timpul lung scurs din 1944, deoarece nimeni nu avea voie să combată cu argumente dogma oficială.  S-a auzit doar glasul acuzării şi a judecătorilor numiţi de aceeaşi acuzare.  Demonstraţiile sunt făcute de pe poziţii raţionale, documentate şi în conformitate cu principiile Logicii, de o persoană cu solidă pregătire lingvistică şi matematică, finalist al Olimpiadei de Matematică din 1964.  Argumentările decurg strâns din aproape în aproape, similar cu procedeele folosite în criminalistică, unde se pleacă de la puţine informaţii pertinente, dar se ajunge la un rezultat unic, de necontestat.  Cititorii familiarizaţi cu deducţiile logice din romanele poliţiste de calitate în care acţiunea străbate meandre si aduce detalii aparent nevinovate, spre a revela în final cheia adevărului printr-o răsturnare bruscă, dar imbatabilă, de raţionament care e mereu în contrast cu părerea majoritară împărtăşită de specialiştii în domeniu, părere ferm ancorată în presupuneri greşite şi fără profunzime, vor avea o surpriză plăcută în lectura acestor rânduri.

Articolele ce vor urma sub grupajul AUDIATUR ET ALTERA PARS presupun o înţelegere a unor noţiuni fundamentale de lingvistică şi în special de etimologie, ramura care se ocupă cu studierea provenienţei cuvintelor unei limbi şi trasarea cât mai fidelă a drumului parcurs de acestea în evoluţia limbii.  Întrucât prezenţa unei introduceri care să definească pe larg toate noţiunile folosite ar face lectura greoaie şi ar cere referirea permanentă la acel număr sau numere de jurnal care cuprind respectivele concepte, am preferat să pastrez un minim necesar de definiţii la începutul fiecărui articol şi să lămuresc unii termeni tehnici pe parcurs.  Pentru cei neavizaţi, există o şcoală nouă de lingvistică românească (NŞLR), despre care voi vorbi pe scurt mai jos.

 

2. NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

 

Poveştile despre aşa-zise influenţe slave în limba română nu au nici un temei, fiind pură operă de imaginaţie.  Limba română ŢĂRĂNEASCĂ a influenţat alte limbi europene, dar n-avea cum să suporte influenţe datorită caracterului său străvechi, de unicitate.

Gabriel Gheorghe, Getica 2005.

Româna este o adevărată arhivă a istoriei.

Lucian Iosif Cueşdean, Marea enigmă a românilor antici, 2007,  p.6.

 

Cititorul este îndemnat să facă lectura operelor NŞLR prezentate în bibliografie pentru a se informa in extenso asupra tuturor faţetelor legate de acest vast subiect al înţelegerii limbii ce-o vorbim.  Recomand lectura operelor din colecţia Getica, ale autorilor Gabriel Gheorghe si dr. Lucian I. Cuesdean.  Fără ele, multe concepte rămân neelucidate pe deplin.  Pe scurt, NŞLR argumentează cu dovezi convingătoare următoarele aspecte semnificative din limba românească:

 

2.1.      Gradele de rudenie apropiate sunt definite prin reduplicare, adică prin repetarea unor silabe simple concepute doar din consoană + vocală: tata, mama, nene, lele, nana, baba, bebe, ţaţa, gaga ca şi acte fiziologice esenţiale: papa, pipi, caca“Acest sistem este conceput în limba română şi este destinat permanenţei” (13, Studiu introductiv, p. 20 – 21).  Genialitatea făuritorilor acestui procedeu mnemotehnic constă tocmai în extrema sa simplitate.  Nici o altă limbă nu cunoaşte acest procedeu; orice asemănări cu limba noastră trădează influenţa din româneşte.

2.2.      Româna posedă rădăcini proprii cu mare productivitate, fenomen neîntâlnit ca proporţie în nici o limbă recentă sau atestată în antichitate, dar studierea lor este abia la început.

2.3.      Româna are peste 900 de cuvinte din vocabularul principal care sunt monosilabe, demonstrând o preocupare organică, internă, pentru uşurinţa maximă în comunicare şi memorizare (13, Studiu introductiv, p. 22).

2.4.      Limba a evoluat de la simplu la complex, de la monosilabe spre plurisilabe; sufixele de genul –us, -um, -os, -is adăugate monosilabelor în limbile clasice din antichitate sunt apariţii relativ recente comparativ cu vechimea cuvintelor dintr-o singură silabă.  Lingvistica dogmatică pleacă tocmai de la conceptul opus, de exemplu susţine că foc provine din foc-us.

2.5.      Regăsirea unor cuvinte româneşti în toate idiomurile scrise în antichitate, idiomuri calificate drept artificiale (pentru că aveau caracter oficial, nu de comunicare populară şi nu erau destinate consemnării vorbirii cotidiene, ci pentru folosinţa unei elite restrânse): sanscrita, persana, elina, latina, hitita, etc. (ibid.).

2.6.      Civilizaţia străveche europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană (10, p.23).

2.7.      Există corespondenţe cu sumeriana, în special la nivel de rădăcini fundamentale, cum ar fi su pentru mână (in rom. su-mete, su-fleca, su-gruma, sub-su-o-ară, su-pune, su-veică), lu pentru om (rom. lu-me, că-lu-găr, lu-cră-tor), etc. (3, p.4, p.9).  Reiese că vechimea cuvintelor noastre depăşeşte 5.000 de ani.

2.8.      Există corespondenţe cu civilizaţia egipteană, spre exemplu particulele ra, re, ka, ankh (insemnand soare cu vocale a şi e, suflet, obiect sacru), care se regăsesc şi în construirea multor cuvinte româneşti, de pildă în ra-za, va-ra, soa-re, re-ge, că-lugăr, român-ca, oltean-ca, An-ca, tal-anga, ev-angh-elie, băl-ăng-ăni, p-âng-ări (ibid., p.10). Tut-ankh-amon corespunde lui: Atoate [cunoscător] ale celor sacre ale lui AmonTut are corespondenţe cu PFC tot, s-tud-iu, ati-tud-ine, tut-ă (sensul negativ).

2.9.      Discuţia asupra vocalelor primare â şi î, sunete ale limbii naturale care se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor, â ↔ a şi î ↔ i, de pildă ţărână ↔ ţăran şi sfînt ↔ asfinţit conduce la grafierea lor corectă (13, capitolul 5, â, î, p. 97).

2.10.  G. Gheorghe propune: “Ecuaţia de aur a lingvisticii europene: limba română = latina vulgară (rustică) = “limba barbară” a Europei = aşa-zisa indo-europeană comună” (13, Dedicatio).

 

Continuarea în numărul viitor a discuţiei de sinteză asupra descoperirilor NŞLR.

 

 

Mai întâi vom trece în revistă cuvinte din fondul principal al limbii care au fost etichetate “oficial” drept neromâneşti.  Milă a fost găsit ca luat dintr-o limbă străină şi osândit.  Se dovedeşte contrariul.

 

MILA

 

Mila păcii, jertfa laudei.

Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi

Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi.

Liturghia daco-română

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Mihai Eminescu, Rugăciune

 

Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima.

Mai de milă, mai de silă.

Plouă cu nemiluita.

Zicători şi vorbe româneşti

 

Milă e o vorbă românească absolută, neregăsită în vreo altă limbă.  Descoperim în limbi străine felurite variante ale cuvântului românesc, cu adăugări de sufixe sau prefixe, dar nu găsim nicăieri cuvântul de bază, simplu, construit pe monosilaba mil de la care pleacă întreaga familie, adică pe mil-ă însuşi.  Prin definiţie, limba care posedă rădăcina fundamentală din care se clădesc cuvinte înrudite, este limba matcă ce a generat familia de cuvinte şi această zestre a ei nu poate fi negată, indiferent ce alte mame vitrege adoptă tardiv, în perioade de avânt istoric, variante sau frânturi din respectiva familie de cuvinte.  Mai mult, monosilaba mil este nu numai un punct de plecare în clădirea familiei de cuvinte brodată pe sensul de cruţare/fără cruţare, ci este o particulă fundamentală de construcţie (PFC) care e ea însăşi derivată din codul m*l, adică din monosilaba făurită din consoanele m şi l între care se intercalează o vocală sau un diftong.  Aşadar cărămida lingvistică mil e ea însăşi parte a unui sistem savant al codului m*l regăsit de sine stătător, neîmprumutat, numai în româneşte şi în limbile familiei romanice (ex.: mal în latină, italiană, franceză, mol în rom. mol-imă, mol-it-vă, it. mol-to, moal în rom. moale, mul în rom. mult, mul-gere, mel în lat. mel-is, rom. mel-c).  Frecvenţa cu care e folosit substantivul abstract de gen feminin milă în româneşte, în zicători, proverbe, expresii, în limba de toate zilele, în vocabularul bisericesc, ar fi trebuit să dea de gândit specialiştilor în lingvistică înainte să declare că slova e împrumutată dintr-o limbă nouă (DLRM, din bg. milo, sic!), dacă, desigur, ar fi fost obiectivi, pentru că apar două aspecte (6).  Primul aspect e legat de faptul că o limbă dovedit veche, cum e limba noastră, când foloseşte atât de des un cuvânt din fondul său lexical principal, înseamnă că şi-a făcut o alegere din propriul său material lingvistic.  Orice împrumutare de cuvinte din alte limbi, recente, s-ar justifica numai dacă în acele limbi există noţiuni pe care nu le regăseşti acasă.  Ori noţiunea de blândeţe, cruţare, compasiune, nu a fost niciodată prezentă la năvălitorii cu care ne-a blagoslovit soarta să intrăm în contact.  Cum să preiei atunci de la acele grupuri agresive un cuvânt care să exprime o stare de spirit inexistentă acolo?  Nimeni nu poate dărui ce nu posedă, şi reciproc, nu ai ce să iei de la cine nu are.  Al doilea aspect este legat de o caracteristică majoră de comportament uman, o trăsătură a psihologiei colective decantată pe milenii a societăţii româneşti, care a pus accentul pe o atitudine de cruţare faţă de natură şi fiinţele din jur, pe o atitudine de compasiune, nu de trufie şi superioritate.  Era firesc să apară din laboratorul propriu, străvechi, al limbii, un cuvânt cheie care să definească un atare fel de a fi al românului.  Acest cuvânt este mila.

 

Pentru milă, DLRM găseşte nu mai puţin de 27 de înţelesuri, fără ca lista să fie completă.  Bogăţia de imagini pe care le au compuşii lui milă nu are echivalent în alte limbi.  De pildă, poţi spune în engleză it rains without mercy, sau în fr. il pleut sans merci pentru plouă cu nemiluita, dar în acele graiuri lipseşte conotaţia metaforică pe care o transmite prin asociaţie expresia ce conţine vorba românească nemiluita, care pune pe seama Cerului o supărare teribilă, ca o răzbunare către cei de pe pământ manifestată prin   ne-milă!

 

Deosebit de instructivă este trecerea în revistă a determinărilor făcute de DLRM pentru milă şi ceilalţi membri ai familiei sale din limba noastră.  Contradicţiile care se nasc din afirmaţiile notate în DLRM anulează în fapt tot ce susţin lingviştii oficiali (6).  Pentru milă, DLRM găseşte o obârşie bulgărească, pretinzând că milă provine din bg. milo (care nici nu e de gen feminin ca în originalul românesc, ci e o potriveală ca să semene în final cu vocala ă din română!).  Deoarece limba bulgară e parte din grupul limbilor slave, am putea deducemilă are provenienţă slavă şi e de presupus că asta a fost intenţia autorilor DLRM, adică să demonstreze cu orice chip că româneasca e strâns legată şi îndatorată graiurilor slave, de la care a preluat mii de slove.  Dar milă nu există în nicio altă limbă slavă!  Chiar în bg., cuvântul obişnuit nu e milo, ci milost!  În limbile neoslave, există milost în sb., bg., milosti în slovenă.  În ruseşte apare milost’, în ucr. milisti, iar în limbile slave apusene, cehă soucit, slovacă, sucit, pol. milosierdzie.  Deci acolo unde apare vreun cuvânt asemănător cu cel din română, acela e compus din rădăcina mil plus o terminaţie de trei-patru sunete, adică o vorbă mai lungă decât modelul originar mil-ă.  Orice vorbă mai complicată este efectul, nu cauza celei simple (vezi paragraful 2.4 de mai sus).  Exceptând poloneza, terminaţia respectivă reproduce sufixele arhaice –os şi –te, făurite tot în româneşte, regăsite in lumea romanică, aşa cum se va demonstra.  Determinarea din DLRM ne conduce la următoarea concluzie:  milă nu poate proveni din vreo limbă slavă, pentru că niciuna nu are cuvântul.  Neavându-l, nu-l poate dărui!  Bulgara este o limbă neoslavă, transplantată, nu de baştină!  A se vedea discuţia detaliată din lucrarea Româna, limba vechii Europe, de dr. L. I. Cueşdean (3, p. 161 – 164).  Faptul că există ceva similar în bulgară, o limbă nouă, apărută pe un teritoriu pe care anterior se vorbea, cu acte în regulă, numai româneşte, nu dovedeşte că bulgara l-a dăruit românei, ci că româna, limba locului, l-a dăruit bulgarei, limba năvălitorilor (5, p. 127 -146).  DLRM ignoră faptul că Academia Română în 1943 denumea pe bună dreptate toate limbile slave sudice, între care şi bulgara, limbi neoslave, vădind diferenţe majore faţă de cele slave nord-estice, de la sursă!

 

Pentru unii compuşi de la milă, DLRM nu mai dă originea din bulgară, ci schimbă obârşia, pretinzând că modelul, etimonul pe care zice-se că l-am fi imitat noi în româneşte provine de astă dată din vechea slavă!  Inconsecvenţa sursei, a etimonului, care ba e bulgăresc, ba e vechi slav, trădează făcătura.  Conform cu DLRM, verbul a milui vine din slavă, deoarece acolo apare în v. sl. verbul milovati, cu doar rădăcina asemănătoare, apoi adjectivul milostiv vine tot din slavă, din v. sl. milostivŭ, substantivele feminine milostenie şi milosârdie vin din slavă, din v. sl. milostyni şi milosrŭdije.  Culmea, substantivul milă, ca atare, nu e atestat în v. sl.!  Pe scurt deci, după DLRM, substantivul milă vine din bulgăreşte, dar verbul derivat cât se poate de firesc din substantivul milă, adică a milui, vine dintr-o limbă mai veche decât bulgara, din vechea slavă, unde apare în texte sub forma milovati. Să analizăm dacă aceste determinări sunt corecte.

 

A milui este un verb ce pleacă din rădăcina mil– a substantivului mil-a, la care s-a adăugat terminaţia verbală –ui, care plasează verbul în conjugarea a IV-a românească.  Cele patru conjugări româneşti sunt atestate şi în latină, deci au o vechime cu cel puţin opt secole mai mare de orice verb atestat în textele din vechea slavă!  Dacă ar fi provenit de la milova-ti, adică de la un cuvânt notat abia în veacul al IX-lea, verbul nostru a milui,(infinitiv lung: miluire), ar fi trebuit să aibă terminaţia infinitivală în –a, care l-ar fi plasat în conjugarea a I-a românească, şi s-ar fi spus a mil-a sau a milov-a, ceea ce nu e totuna!  În realitate, procesul a fost exact pe dos; milovati este o copie în v. sl. a verbului românesc a milui, pentru că în v. sl. lipseşte cuvântul de bază de la care se făuresc toţi compusii familiei, adică substantivul milă.  Vocala a din terminaţia infinitivului verbului din v. sl. reproduce pe a de la sfârşitul lui mil-aMilostiv, discutat separat mai jos, este un cuvânt românesc mil-os-tiv, preluat de v.sl.  Milostenie e construit din mil-os-t(e) la care se adaugă sufixul –enie, foarte productiv în română: cuminţ-enie, zgârc-enie, urâţ-enie, curăţ-enie, etc.  Milosârdie e un cuvânt compus tot românesc, aflat cu precădere în limbajul preoţesc: mil+osârdie.  Toate aceste cuvinte sunt construcţii plecate de la un cuvânt rădăcină, milă, care se află în româneşte, dar nu se află în v. sl., ceea ce conduce la concluzia că ele nu puteau fi făurite într-o limbă care nu avea componenta de bază, ca urmare sunt toate reproduceri ale originalelor româneşti.  În lumina celor arătate mai sus, e limpede că slava veche, bulgara, şi mai apoi celelalte limbi slave au împrumutat din româneşte cuvinte derivate pentru această virtute tipic creştină, abia la data încreştinării, cu înţeles religios la început, mai târziu şi cu înţeles mirean, prin extensiune.  Exprimarea Doamne miluieşte, pe care o auzim atât de des în ritualul nostru ortodox, e pe româneşte şi a fost răspândită în limbile slave ca formulă consacrată inamovabilă direct din română, formulă în care s-a tradus doar Doamne prin Bog, sau Gospodi, dar nu şi ce să facă Domnul, pentru că verbul a milui lipsea din slavă, de aceea există Bog (Gospodi), po-mil-ui!  A se compara cu expresia din engleză Lord, have mercy, unde mercy e preluat din lumea romanică (fr. merci, lat. merced, -edis), englezii primind creştinismul cu aproape şase secole înaintea slavilor şi, cu toate că beneficiau de o limbă bogată, totuşi au preluat un cuvânt cu înţeles specializat, liturgic, pe care nu-l aveau!  Acelaşi fenomen s-a petrecut cu slavii în perioada lor de absorbţie a civilizaţiei creştine de la români (atât cât au putut absorbi…) şi a trecerii de la stadiul de păgânitate la creştinism, la aproape un mileniu de la apariţia creştinismului.

Continuare în numărul viitor

PRESCURTĂRI

 

bg.                   bulgara

DLRM             Dicţionarul limbii romîne moderne

engl.                 engleza

fr.                     franceza

lat.                   latina

NŞLR              Noua Şcoală de Lingvistică Românească

PFC                 particulă fundamentală de construcţie, monosilabă cu sens ce stă la baza cuvintelor noi

pol.                  poloneza

rom.                 româna

v. sl.                 vechea slavă

sb.                   sârba

ucr.                  ucraineana, rusa mică

 

 

BIBLIOGRAFIE

3.  Dr. Cueşdean, Lucian I., Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006.   [NŞLR]

5. Dr. Cueşdean, Lucian I., Marea enigmă a Românilor antici,  Editura Solif, Bucureşti, 2007.  [NŞLR]

6. ***  Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958, 961 p. (DLRM)

10. Gheorghe, Gabriel, În vechime, Franţa a fost românofonă, Getica, Tom 1, nr. 1-2,   Editura Gândirea, Bucureşti, 1992.    [NŞLR]

13. Gheorghe, Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească,  Editura Fundaţiei Gandirea, Bucuresti, 2001.   [NŞLR]

 

Toate drepturile rezervate autorului.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s