~Victor Martin: „România ca o manea“

Ultimele evenimente politico-sociale mă duc cu gândul la faptul că România este o manea. Pe o muzică de excepţie, este scoasă vocea autorului melodiei şi compilată o voce hârâită, specifică. La fel, pe un teritoriu aşa frumos şi bogat, cum este România de sub gunoaie, sunt compilate tot felul de lucruri de slabă calitate, “chinezării” şi “turcisme” ale cugetului.

Maneaua, aşa cum răsună ea de la ferestre sau din maşini mici, nu este muzica unei anumite etnii, ci o compilaţie muzicală între o melodie populară balcanică sau indiană şi o voce de o calitate mai mult decât îndoielnică. Tot aşa, cei din Uniunea Europeană, ne apreciază nu pentru ceea ce suntem noi în ultimul timp, cei ce ne grefăm tot mai greu pe teritoriul pe care ne-am născut, ci pentru ceea ce reprezintă România, ca regiune geo-strategică.

Cei ce au condus şi conduc “Vaporul lui Emil” sunt cei care dau oceanului numit Europa impresia de melodios tangaj de manea. Lupta pentru diminuarea decalajelor e declarativ-demagogică, aşa cum demagogică şi declarativă e libertatea energetică a cetăţeanului, prin subvenţionarea gigacaloriei de iarnă, fără consultarea celor îndrituiţi să o facă şi nu vor.

Duşi tot mai mult, tot mai mulţi, spre partea de jos a societăţii, ajungem la concluzia că Pământul e prea mare pentru noi, românii. Credem că e aşa mare, încât, pentru a-l cunoaşte, nu are nici un rost să-l străbaţi, neajungându-ţi viaţa nici măcar pentru a ieşi din ţară. Tineretul de azi ştie totul despre America, pe care o imită după ureche, pe după blocuri, ascultând manele, dar nu e curios să se ducă nici până la Marea Neagră.

Ajungem din ce în ce mai mult la concluzia că e mai comod şi mai folositor să stai pe loc şi să intuieşti Pământul pe care te-ai născut, dar din puşcăria de conştiinţă numită România; e lecţia pe care ne-a dat-o Jules Verne, care n-a părăsit niciodată Franţa, dar a imaginat un ocol al globului în 80 de zile şi castele în Munţii Carpaţi.

Şi totuşi, nu e aşa; chiar dacă obositoare, o călătorie, cât de mică, e o lume. Pentru a da glas imaginaţiei şi libertăţii de-a călători cu gândul, e mare nevoie de libertate a cuvântului şi, mai ales, de penetranţă a cuvântului. Nu suntem cu toţii scriitori, deşi ne place să ne credem un popor de poeţi.

După 1989, ne-am trezit că putem spune orice, în orice domeniu de activitate, dar, deja, nu ne mai asculta nimeni. Vorbim toţi odată, dar în deşert şi, pentru a fi în context, deşertizăm tot ce călcăm în picioare. Nu ajunge să te naşti poet; totul e să nu mori bişniţar.

Orice nouă lege a siguranţei naţionale îngrădeşte libertatea de mişcare a fiecărui individ, deşi, formal, nu mai există nici o graniţă; mai ales între cuvinte. Acesta e secretul: imaginat peste măsură, infinitul se întoarce în punct. Nu ne mai rămâne decât libertatea de exprimare, înţeleasă ca o continuă pălăvrăgeală, ceea ce, pe ocolite, duce la o slabă prestaţie economico-socială, şi, în final, la câştig slab şi lipsă de libertate de mişcare. Deci, libertatea de exprimare ne duce acolo de unde am plecat, într-o vastă puşcărie de tip comunist, pe suport de criză financiară.

Ce putem face în timp ce vorbim continuu sau ascultăm muzică?

Vor avea libertate de mişcare doar cei ce nu au nimic de spus străinătăţii şi va veni mai mult străinătatea la noi, cu tot ce-i prisoseşte

Fiecare vrea să se găsească pe vastul câmp de luptă pentru “propăşirea neamului”, dar s-a trezit fiecare proţăpit în indiferenţă şi ridicol. Dacă vrem să dăm câte o şansă la fiecare, ce mai rămâne pentru cei cu adevărat merituoşi?!

Preocupat cu interese mărunte, poporul român nu ascultă de nimeni. După 60 de ani de tăcere pretins sugestivă, românii vor să vorbească doar ei şi, dacă se poate, toţi odată, ca în orice tragedie antică.

Dacă a văzut că nimeni nu-l aude, a încercat fiecare să-şi nuanţeze mesajul, să-l scrie altfel, să-l facă mai interesant, să-i dea o notă sprinţară, de umor inteligibil, de tip Caragiale. Nu s-a reuşit nici aşa; Caragiale e în fiecare, mesajul e acelaşi.

Proliferându-l pe marele dramaturg, cu scopul de a desfiinţa, comuniştii au vrut să ridiculizeze societatea capitalistă antebelică de tip românesc. Au reuşit, dar într-un mod straniu, diluînd-o în fiecare din noi. S-a ajuns până la situaţia ciudată în care chiriaşul se crede proprietar.

Această metodă insidioasă e pur livrescă şi ţine de limbaj, în sensul că, tot ce spunem, este adevărat prin simplul fapt că spunem.

Cei împinşi la marginea societăţii de ieri “nu aveau o origine sănătoasă”. Nu se punea problema “să aibă o origine nesănătoasă”, deoarece, la origine, fiecare e sănătos politico-social, ci se punea problema vagă de a nu avea decât unii aceasă origine sănătoasă. Totul era, ca şi azi, o încrengătură de cuvinte.

Ducem o politică a celui ce ţipă mai tare, dar habar nu are de politică, a celui ce dă radioul mai tare, fără să aibă habar de muzică. “Politică cu delicatese”: nimic mai mult. E lipsă de diplomaţie să arunci o halcă în mijlocul câinilor, dar, la noi, asta este luată drept diplomaţie.

Constatăm că nu s-a schimbat nimic; disconfortul e acelaşi. Am avut ceva în minus, cafeaua, iar acum avem ceva în plus, maneaua.

VICTOR MARTIN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s