~Maria Spatariu: „Elemente de reportaj în vechile cronici româneşti“

Dacă  în Antichitate se vorbea de puritatea genurilor şi speciilor, acestea cunosc astăzi un melanj nebănuit poate în trecut. Au fost evidenţiate diferenţe şi ierarhii, de pildă teoria clasică ierarhiza speciile şi în funcţie de categoriile sociale: epopeea şi tragedia aveau în atenţie viaţa regilor şi a nobililor, comedia – burghezia, iar satira şi farsa – oamenii de rând. În contemporaneitate, nu mai există aceste ierarhii, scriitorii nu mai sunt obligaţi să respecte anumite reguli şi astfel, adeseori, speciile şi genurile literare se intersectează creând teritorii de graniţă: „Teoria modernă, în loc să scoată în evidenţă deosebirile dintre un gen şi altul, încearcă să găsească numitorul comun al operelor aparţinând unui gen, procedeele şi intenţiile literare care le sunt comune.”1 În consecinţă, tratarea reportajului nu se poate face altfel decât ţinând seama de aceste interferenţe.

Reportajul se află la graniţa dintre document şi literatură, mai precis el este circumscris unui teritoriu comun în care se regăsesc deopotrivă caracteristicile scrierilor literare şi cele ale stilului jurnalistic. În consecinţă, graniţa dintre ele este, uneori, una uşor de trecut, şi a fost depăşită cu mult timp înainte de a se vorbi de reportaj. De exemplu, prefigurări ale acestui gen se întâlnesc în vechi scrieri: primul reporter, cronologic vorbind, ar putea fi Caelius care îi trimitea lui Cicero scrisori cu elemente de reportaj, apreciază George Muntean2, iar George Ivaşcu este de părere că „întâiul reporter român” este Gheorghe Asachi. Cele două aprecieri, argumentate bineînţeles, sunt elocvente pentru amestecul de genuri şi specii şi concludente pentru afirmaţia că elemente de reportaj se întâlnesc în literatură încă dinainte ca acesta să fie pus în discuţie, să dobândească un nume, să-i fie stabilite caracteristicile definitorii. Însuşi Ergon Erwin Kisch a pledat pentru această recunoaştere incluzând într-o antologie a genului o scriere aparţinându-i lui Plinius cel Tânăr.

O privire asupra literaturii române demonstrează acelaşi fapt, pentru că prefigurări ale reportajului se întâlnesc în cronici, în scrisori, în eseuri, iar reportajul începe să se contureze ca specie de sine stătătoare odată cu memorialul de călătorie.

În cronicile Ţării Moldovei, elementele de reportaj pot fi căutate acolo unde cronicarul a fost martorul evenimentelor pe care le menţionează  în scrierile sale. În Letopiseţul Ţării Moldovei, de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, Ion Neculce acoperă 82 de ani; la 50 dintre aceştia a fost el însuşi martor şi nu s-a bazat pe izvoare scrise sau pe amintirile celor vârstnici. Se îndeplineşte astfel o primă condiţie a reportajului – aceea de a relata despre un eveniment la care autorul a fost martor. Având în vedere acest avantaj, de a asista la istoria despre care scrie, Letopiseţul lui Neculce înglobează, pe lângă chestiunile politice, şi întâmplări obişnuite din viaţa domnitorilor, fapt remarcat de Iorgu Iordan: „cronicarul ne face să asistăm  la nunţi, la distracţii ale domnitorilor, la plimbările şi vizitele lor la ţară. Este un exemplu rar la noi de operă cu conţinut ştiinţific, în care veridicitatea faptelor nu pierde nimic, ci dimpotrivă, câştigă, încă şi mult, de pe urma artei literare a autorului.”3

Consemnarea istorică nu se face la Neculce sec, ştiinţific, ci este plină  de vervă, de viaţă, cronicarul având darul povestirii (fapt ce l-a determinat pe G. Călinescu să-l considere un Creangă al secolului al XVIII-lea4), dar şi pe acela al observaţiei. Privirea lui percepe amănunte şi pentru a fi obiectiv, nu o dată, oferă mai multe puncte de vedere, ca apoi să construiască episodul cu grijă. Un adevărat reporter se dovedeşte a fi în descrierea bătăliilor, când privirea sa înregistrează acţiunile moldovenilor şi ale inamicilor, surprinde acţiuni de grup şi acţiuni individuale, iar impresia pe care o lasă este cea a unui film care se perindă prin faţa ochilor, cu ajutorul mai multor camere de filmat: „Deci agiungând moldovenii în fruntea obuzului, iar moscalii n-au vrut să le deşchidă părcanile, ca să intri înlontru în obuz, ce le-au făcut semnu de-au purces alăture cu obuzul a fugi. Şi la giumătate de obuz le-u deşchis păranile de le-au făcut poartă. Şi au început a intra moldovenii, prin coastele obuzului, în obuz, iar turcii tot îi gonie, ca nişte lupi, pre lângă obuz. Iar moscalii sta de-i privie, până s-au apropiet turcii aproape şi au intrat moldovenii mai toţi în obuz. Atunce moscalii, aflând vreme, odat-au slobodzit focul din poarta ce o făcusă pânî în fruntea obuzului, şi aşe au oborât pre turci, ca cum i-ar mătura cu o mătură.5

Cronicarul nu trece cu vederea nici evenimente care astăzi ar fi considerate senzaţionale de presă, precum moartea unui general sau leşinul împăratului şi consecinţele acestuia: „Şi împăratul încă, de multă vărsare de sânge ce vede atunce, au ameţit de milă şi s-au dus la cortu, de l-au udat împărăteasa cu nişte apă, şi s-au trezvit. Săldaţii atunce, perindu-le capul, s-au părăsit de năvală şi au mai contenit focul.6 Sunt scene la care hatmanul a luat parte şi pe care le aduce în faţa cititorului ca oricare alt reporter, iar aceste descrieri sunt însoţite de date şi cifre concrete, semn că documentarea este una riguroasă. Riguros se dovedeşte cronicarul şi în privinţa portretelor, unde se regăsesc deopotrivă trăsături fizice şi morale. Unul dintre cele mai apreciate portrete este cel al lui Constantin Cantemir, unde se îmbină umorul cu informaţiile de natură politică: „Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţă de făce. Practică bună ave la voroavă, era sănătos, mânca bine şi be bine. Semne multe ave pe trup de la războaie, în cap şi la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Ţara Leşască. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumân la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada.”7

Amprenta memorialistică este dată şi de bârfele de la curte şi de înregistrarea unor întâmplări la care a fost martor şi care, de obicei, nu se regăsesc în istoriografie. Aşa este, de pildă, primul contact al “împăratului moschicescu” cu obiceiul de a se ruga al turcilor. Cronicarul pune din nou accentul pe personaj, îi întregistrează reacţiile: auzim strigătul puternic al turcilor când se roagă, îl vedem pe împărat tresărind de teamă că au dat turcii năvală, îi auzim întrebările, îl vedem apoi zîmbind, îi auzim comentariile. Înregistrarea cronicarului utilizează imagini auditive şi vizuale, amănunte care sugerează veridicitatea faptelor. În slujba aceleiaşi veridicităţii trebuie menţionate şi episoadele în care Neculce îşi menţionează rolul de personaj activ: „Atunce m-au chemat pre mine, fiind hatman, şi mi-au dzis: cutedza-oi cu 200 de draguni şi cu o sută de moldoveni să-l scot pre măria sa şi pre împărăteasă, că va pute merge călare, să-i scot în Ţara Ungurească?8 Regăsim, de asemenea, referiri la cititori, aşa cum se întâmplă, mai târziu, în reportajele lui Geo Bogza sau Brunea-Fox. Adresarea către lectori este directă şi îndeamnă la luare aminte şi învăţătură. Asemenea adresări directe, precum şi dialogul pe care îl utilizează frecvent, dinamizează cronica şi se constituie, totodată, prefigurări ale reportajului.

MARIA SPATARIU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s