~Lucreţia Berzintu: „31 august 2009 – Aniversarea a 20 de ani a limbii române în Basarabia“

În piaţa centrală a Chişinăului se adunau sute de mii de oameni pentru a-şi hotărî principiile democratice.  Însă, doar o mână de intelectuali basarabeni a pledat şi a obţinut victoriile din 1989, victorii concretizate în: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale.

Este o datorie a noastră, sau mai bine zis, o obligaţie a tuturor românilor, existenţi de o parte şi de alta a Prutului, împreună cu cei din toată lumea, şi în primul rând a tinerilor basarabeni – care sunt mai optimişti, ca îmreună cu politicienii democraţi de azi, să ducem mai departe flacăra aprinsă a revoluţionarilor din 1989 şi să urmăm calea înaintaşilor de la 1918, care au înfăptuit Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi Ardealului cu Patria – mamă.

La 31 august 1989, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău s-au adunat aproape un milion de persoane, care au decretat Legea Limbii Române.

Evenimentele din Basarabia au contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991.  S-a ajuns până  la blocarea tancurilor ruseşti, s-au tipărit clandestin, în Țările Baltice, unele publicaţii revoluţionare, ca de exemplu ”Glasul naţiunii”, al cărei redactor şef (1988-2003) era poeta Leonida Lari.

Când a apărut ”Glasul naţiunii” nr.3 (octombrie 1989), tipărit prima oară în grafie latină la Chişinău, mă aflam acolo, fiind ghidul unui grup de turisti din Iasi într-o excursie organizată prin OJT, pe traseul Iaşi – Chişinău – Cernăuţi – Siret – Iaşi. Înafara programului turistic am căutat să iau legătura cu scriitori basarabeni, simţindu-i fraţi, şi trăiam cu aceeaşi intensitate bucuria libertăţii şi credinţei în idealul Marii Uniri cu România, Patria – mamă.

Luasem cu mine din România câteva lucruri pe care să le dăruiesc lor, câteva cărţi, pliante… Mai întâi am mers la Uniunea Scriitorilor din Chişinău, unde m-a întâmpinat cu mare prietenie, parcă ne ştiam de-o viaţă, scriitorul Arcadie Suceveanu. Ne-am exprimat, reciproc, bucuria evenimentelor revoluţionare, mai ales instituirea limbii române, revenirea la grafia latină. Deja, la Chişinău se tipăriseră cărţi ale scriitorilor clasici, în limba română. Nu găsesc cuvintele potrivite să redau momentul  emoţional, când domnul Arcadie Suceveanu mi-a dăruit cu mare plăcere, din cărţile tipărite în grafie latină. Aflând că plec cu turiştii la Cernăuţi, mi-a vorbit despre prietenul său, scriitorul Ilie Zegrea (redactor la Radio Cernăuţi), dându-mi coordonatele sale, pentru a-l căuta să vorbim. Apoi, domnul Arcadie Suceveanu s-a oferit să mă conducă la tipografia clandestină unde apăruse în aceeaşi zi ”Glasul naţiunii” nr.3, pentru a-mi da câteva exemplare să iau cu mine la Cernăuţi şi în România. Am mers împreună la Redacţia revistei ”Literatura şi Arta”, la poeta Leonida Lari, unde am avut onoarea şi bucuria de a o cunoaşte personal, ea oferindu-mi autografe pe reviste, şi, totodată m-a rugat să transmit câte un exemplar din ”Glasul naţiunii” nr.3, doamnei Miţura Arghezi şi domnului Mircea Radu Iacoban. La plecare, a alergat după mine un tipograf, cu-n plic mare în mână, şi m-a rugat să-l pun la poştă în România pentru un prieten din Galaţi, în plic fiind două exemplare din ”Glasul naţiunii” nr.3.

În acele zile de vis pentru libertate şi unire, trăiri revoluţionare, paradoxal, aveam în programul turistic şi vizitarea unui muzeu comunist sovietic din Chişinău, program fixat dinainte şi acceptat de partea română a Ministerului Turismului. Mai mult, după ce mi-am manifestat bucuria apariţiei revistei ”Glasul naţiunii” nr.3 făţă de ghidul partener basarabean, acesta îmi spune: ”N-am ştiut că a apărut numărul trei al revistei ”Glasul naţiunii!” O să fii prima persoană care intră în România cu această revistă!” I-am dat şi lui un exemplar, gândind că este de-al nostru. Vorbea limba română…

Noi, turiştii, locuiam la un hotel din centrul Chişinăului. La un moment dat, pe când mă aflam la barul de zi pentru a-mi comanda o cafea, s-a apropiat de mine un individ, îmbrăcat dezordonat, cu o figură ştearsă şi a intrat în vorbă, în limba română. Dupa schimbul a câtorva cuvinte, mi-a arătat discret, pentru a nu fi observat de nimeni, un paşaport de serviciu românesc, cu vize din toată lumea, fără să văd fotografia. A plătit el cafeaua şi am stat împreună la bar, fiind curioasă să aflu ce urmăreşte. Totodată, îmi aşteptam turiştii ca să plecăm cu autocarul la o degustare de vinuri. El mă întreba ce fel de oameni am în grup, referitor la caracter. Sigur că, nu i-am dat niciun fel de detalii. După cum a spus, el locuia în acelaşi hotel cu noi, până la plecarea noastră. A urmărit autocarul nostru până am plecat la degustarea de vinuri. N-am reuşit să aflu cine era, un om al securităţii sau un muncitor de la Krivoi Rog. A ramas o enigmă.

La Cernăuţi, de la hotelul din centru unde locuiam, i-am telefonat scriitorului Ilie Zegrea şi ne-am întâlnit la o cafea în holul hotelului. Eram împreună cu o colegă şi vorbeam parcă în şoaptă. Am dedus că acolo era mai puternică Securitatea decât cea din România. Stând la cafea cu noi, domnul Ilie Zegrea avea privirea discretă, distribuită în toate părţile, de frica de a nu fi văzut cu cetăţeni străini. Pentru cei cu ochi albaştri, cum li se mai spune securiştilor, noi fiind cetăţeni străini. A doua zi, soţia sa Niţa (Dumnezeu s-o odihnească în pace!), ne-a invitat la masă, cu sarmale gustoase româneşti şi alte bucate alese. Eram patru, cu Ilie şi colega mea de cameră. Acele momente nu le voi uita niciodată! Am putut vorbi liber, fără frica securităţii, orice.

Episodul culminant al excursiei mele, l-am trăit la trecerea graniţei cu trenul, dintre Ucraina şi România, la Vadu – Siret. Mai întâi au fost grănicerii care, prin modul de comportare din timpul controlului, ţipau şi ordonau. S-au purtat cu noi, ca şi cum eram ultimii infractori. Am încercat să-i explic unui grănicer că acelaşi control îl poate face intr-un mod politicos şi cu respect faţă de oameni. Parcă se domolise puţin.

După grăniceri au apărut vameşii, care, în primul rând au intrat în cuşeta mea, eu fiind împreună cu aceeaşi colegă. Aproape tot timpul avut la dispoziţie pentru vamă (circa jumătate de oră), m-au controlat numai pe mine. Am deschis valiza şi deasupra aveam cărţi şi reviste, plus acel plic pentru Galati. Vameşul a anunţat dinainte, că, lucrurile care vor fi confiscate de la turişti, să fie puse pe culoarul trenului, urmând ca la sfârşitul controlului, câţiva băieţi să le ducă în sala de protocol a vameşilor din gară. Mi s-au confiscat toate revistee şi toate cărţile, inclusiv cele apărute legal, care au ajuns pe culoar. Am stat cu sufletul la gură când vameşul a deschis acel plic mare şi a scos o scrisoare în format A4, pe care scria: citez din aduceri aminte, ”Dragă Ioane, îţi trimit două exemplare din revista ”Glasul naţiunii” nr.3, apărut ilegal la Chişinău”. Eu n-am ştiut că tipograful a pus acea scrisoare, şi n-am deschis plicul să văd, aşa că am citit împreună cu vameşul, care n-a reacţionat în niciun fel, doar mi-a confiscat plicul. Mi-a controlat totul în poşetă, iar agenda cu telefoane (un carneţel mic) mi-a rasfoit-o filă cu filă. Nimic altceva! Abia când trenul a semnalizat plecarea, vameşul a mers în fugă să controleze pe ceilalţi turişti. În graba aceea, băieţii care au luat lucrurile confiscate ca să le ducă în sala de protocol, fiind în urma vameşului, au reuşit să ia toate revistele şi cărţile mele, pe care mi le-au aruncat în cuşetă. Era şi comic, când vedeam că zboară şi alte lucruri pe sus, spre alte cuşete. Mă trezisem în cuşetă şi cu o căciulă de blană, ce aparţinea altcuiva.

Aşa am reuşit să intru în România cu toată bogăţia mea literară şi revoluţionară, ajungând revista şi la doamna Miţura Arghezi (prin poştă), şi la amicul din Galaşi, cât şi la domnul Mircea Radu Iacoban, căruia i-o înmânasem personal.

După cum era ordinul, a doua zi am mers la serviciul de paşapoarte ca să predau paşaportul. Seful serviciului mă rugase să-i aduc de la Chişinău revista ”Literatura şi Arta”. I-am adus, dar el era plecat în concediu, aşa că am lăsat la un subordonat să-i predea, plus ”Glasul naţiunii”nr.3, îndemnându-l să le citească şi el până vine şeful, fiind foarte importante.

După câteva zile, am primit un telefon la serviciu de la un bărbat, care s-a prezentat că este ofiţerul de securitate care răspunde de unitatea la care lucrez şi m-a invitat în biroul lui. Avea un birou la instituţia la care lucram, unde venea uneori, când se iveau probleme de securitate. M-am dus şi l-am întrebat de ce m-a chemat. Înainte de a începe dialogul, s-a îndreptat către un fişet (dulap) a deschis uşa, întârziind câteva momente. Am gândit că a pornit înregistrarea convorbirii. Stia că eu, înafara serviciului, mă ocupam şi cu turismul, de aceea m-a întrebat în ce excursii am fost plecată. I-am enumerat câteva, înafară de Chişinău. Atunci m-a întrebat care a fost ultima excursie. Chişinău şi Cernăuţi, i-am răspuns. Au urmat o serie de întrebări, ce documente am adus, ce documente am predat şefului de la serviciul de paşapoarte, ce am multiplicat la xeroxul instituţiei ş.a.m.d. Apoi mi-a spus să plec, şi să nu vorbesc cu nimeni despre întâlnirea cu el, dar mă va mai chema pentru discuţii. Îmi era frică, ştiam că nu făcusem nimic contra legilor statului, de aceea, simţeam nevoia să spun cuiva. Am vorbit cu acea colegă de cameră de la hotel, care îmi era şi colegă de serviciu. Ne puneam multe întrebări şi nu aveam răspunsuri. Apoi am întrebat pe un istoric-amic din Iaşi, care m-a liniştit, spunându-mi: ”Nu-ţi fă griji, Securitatea acum este în alertă maximă deoarece, în una din nopţi, a apărut scris pe gardul Spitalului universitar din centrul Iaşului – JOS TIRANUL!”

N-am mai fost chemată de acel securist, fiindcă s-a declanşat mişcarea revoluţionară în România, începând cu 14 decembrie 1989, la Iaşi, unde se proiectase iniţial să înceapă revolta populară. A fost înăbuşită înainte de a începe, prin arestările iniţiatorilor.

În timp ce în Parlamentul URSS, în decembrie 1989 se dezbătea pactul Molotov – Ribbentrop, în România avea loc aşa-zisa revoluţie, sau lovitură de stat, pusă la cale de tov. Ion Iliescu & company, coordonată de KGB-ul sovietic. O dovadă este faptul că Mihail Gorbaciov a anunţat că România cere ajutor armat de la URSS.

E regretabil că România nu şi-a adus contribuţia necesară în perioada când Marea Unire cu Basarabia era foarte aproape. Avusese loc Podul de Flori peste Prut, un eveniment de mare anvergură şi trăire sufletească între fraţi, când s-a dansat hora în apele Prutului… Cine nu-şi aduce aminte de patrioţii români Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă ş.a.? Sau de familia Mândâcanu (Valentin, Iulia, Emil, Ala), cu prietenii Viorel Ciubotaru şi Vlad Pohilă ş.a., care s-au implicat plenar în Mişcarea de eliberare naţională şi au fost primii care au sprijinit limba română şi alfabetul latin?

A urmat independenţa R. Moldova, moment prielnic pentru unire, pentru revenire la Patria mamă.

Cum a fost posibil ca România să  recunoască în 1991, stat în stat, Republica Moldova? Ale cui interese le-a servit România în 1991, ale sale sau ale Rusiei?

Iar în 2008, tot România a votat contra independenţei Cosovo, pentru integritatea Serbiei. Întrebarea este, de ce cu Basarabia n-a procedat la fel, contra independenţei, pentru integritatea României?

Iar în 1997, un alt preşedinte, după Iliescu, adică Emil Constantinescu, le-a făcut cadou ucrainenilor nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa. Oare suntem sub ocupaţie?

Unde sunt marile personalităţi, de altă dată, ca să ajute basarabenii pentru implinirea visului lor, de a se alătura Patriei – mamă?

Totuşi, speranţa moare ultima!

LA MULTI ANI CU LIMBA ROMÂNĂ!

Lucreţia Berzintu

Israel, august 2009.

Notă: Începând cu anul 1990 şi până în 1993, prin firma mea de turism ”Gaudeamus” am efectuat o mulţime de excursii în R. Moldova, foarte multe le-am organizat la schimb de turişti, având contracte cu mai multe companii, inclusiv cu cea de stat din Chişinău. Mergeau la Chişinău şi şapte autocare pe săptămână. Tot atâtea autocare primeam în România, la schimb de turişti, veniţi şi din alte republici, înafara de R.Moldova, cărora le organizam masa şi cazare, cât şi excursii în staţiuni româneşti. Îmi făcusem o mulţime de prieteni, cu unii dintre ei, păstrez legătura şi astăzi. Să fie binecuvântaţi toţi basarabenii, şi ceilalţi oameni de bine!

La un an de zile de la decretarea Limbii Române, la 31 august 1990, mă aflam la Chişinău şi sărbătoream evenimentul cu prietenii basarabeni.

LUCREŢIA BREZINTU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s