~Gh. Iscru: Argument la Conferinţa „O nouă introducere în epoca modernă, cu privire specială la istoria naţională“

Cu acest Argument (cuvânt înainte) am început un ciclu de conferinţe la Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti – (Palatul Şuţu, în Centru), cu tema: O nouă introducere în epoca modernă, cu privire specială la istoria naţională. Este o scurtă istorie, regândită, asupra epocii moderne în care încă ne aflăm, cu adevăruri spuse pe numele lor. Conţinutul intzeresează pe toţi cei care vor să ştie în ce lume trăiesc, într-o epocă deturnată de la mersul ei firesc, care este perspectiva şi ce trebuie întreprins pentru revenirea la normal. Conferinţele se ţin, deocamdată, lunar, în prima joi a fiecărei luni, orele 17:00. Prin bunăvoinţa Casei Silvestri, conferinţele se publică şi în revista „Neamul Românesc”.

Conf. univ. dr. G.D.Iscru

Argument

Consacrându-ne studiului istoriei moderne a României (după absolvirea Facultăţii de istorie din Bucureşti, 1963), după susţinerea doctoratului (1972), pe lângă alte studii de profil,  am început lucrul la o carte despre revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, dând mai întâi o schiţă de uz intern (Prelegeri, 1975) iar în 1982 prima ediţie a monografiei.

Atras de problemele de metodologie istorică – subiectul monografiei impunându-ne un efort de gândire şi mai ales de regândire asupra unor falsuri „ilustrate” de „nume mari” –, în 1983 am reuşit să publicăm lucrarea: Introducere în studiul istoriei moderne a României (Ed. şt. şi encicl., Bucureşti, 354p.). În această carte – care n-a „scăpat” de „pecetea” timpului – am stăruit asupra conceptului de epocă modernă, asupra încadrării ei în periodizarea generală a istoriei şi mai ales asupra fenomenelor proprii tranziţiei la noua epocă, pe care le urmărisem şi în lucrarea de licenţă. Ca un studiu de caz, am încadrat în carte date şi consideraţii asupra revoluţiei din 1821 ca început (nu începutul!) de epocă modernă, cu prima ei sinteză programatică explicită, stăruind şi asupra unor falsuri (ca document) şi teze false cu care autori „de vază” din „frontul istoric” făcuseră şi încă făceau „carieră”.

Adâncind, în paralel, studiul şi în planul istoriei generale, fără  de care istoria naţională nu poate fi bine încadrată şi  înţeleasă, urmărind atent şi fenomenele contemporane, trăite sau prin informaţii diverse – era o importantă învăţătură  reţinută mai ales de la Nicolae Iorga – , am ajuns la concluzia că “tiparele” cu care s-au străduit “cei mari”  ai zilei prin “frontul istoric” şi prin unii profesori “devotaţi”, să ne obişnuiască, trebuie depăşite. Cât s-a putut –  din motive de cenzură şi de autocenzură (căci eram consideraţi  şi declaraţi Facultatea cu “profil ideologic”!) –, am făcut-o, cu grijă, la cursuri, la seminarii, în unele studii sau intervenţii în presă, în expuneri publice. Faptul n-a rămas neobservat, astfel încât spre 1989 decanul Facultăţii ar fi spus „franc” într-o şedinţă de catedră (nu eram de faţă dar mi-a spus un coleg) că “tovarăşul Iscru nu mai este pe linia documentelor de partid”, după ce, într-o şedinţă “mai mare” (pe Facultate), însuşi fostul meu conducător de doctorat (noroc că între timp îl susţinusem!) a declarat public (avusesem o “discuţie” cu dânsul) că „tov. Iscru neagă revoluţia” (conceptul marxist, cum îl înţelesese d-lui!); era grav – într-o Facultate ca a noastră. Un prieten care ştia multe ne-a atenţionat, prieteneşte: “las-o mai moale, că nu ai un dosar bun la cadre”.

În zilele şi nopţile „fierbinţi” ale evenimentelor de la sfârşitul lui decembrie 1989 şi în continuare, în 1990, evenimente în care foarte mulţi îşi puseseră speranţe (unii au şi murit pentru ele, căci s-a tras…, “ca la revoluţie!”), văzând şi înţelegând cine se pregăteşte să ia “în primire” Facultatea, în urma unei discuţii aprinse din sala de consiliu, am plecat, spunându-le colegilor, rămaşi să “tranşeze”, că “nu-mi mai văd locul aici”. Am rugat pe un fost “camarad” din Armată, geolog, ridicat atunci pe scena politică (din păcate, a avut o ascensiune care ne-a dezamăgit), să ne uşureze calea spre Televiziune (fără o “vorbă” nu se ajungea acolo, era deja un loc ocupat şi bine “încadrat”), unde am citit un apel către colegi, către alţii care ne cunoşteau, către studenţi, să fie uniţi, pentru a salva ce se mai poate din Facultatea noastră. Nu cunoşteam, atunci, “dedesupturile” şi nici răspunsul unui demnitar comunist (răspuns intrat ulterior în folclorul politic) la întrebarea unui prieten: “Şi totuşi, după voi, cine va urma?” ”După noi – tot noi” – i-ar fi răspuns cu lejeritate demnitarul. Şi “proorocirea” s-a verificat chiar cu primul Act politic important al noului regim – formarea Guvernului. Am ajuns, treptat, cap de listă neagră în care erau nominalizate “cadrele” ce trebuiau “scoase” din Facultate. După “ieşirea” de la TVR, la gazeta de perete a Facultăţii cineva m-a caricaturizat ca “terorist”, cu un “kalaşnicov” de gât. În scurt timp, “prinzând” un concurs, am plecat din Facultate, văzând cum colegii “foarte marxişti” ne ocoleau ca pe un ciumat şi puneau studenţii “revoluţionari” să-ne facă “zile amare”.

A fost un şoc… dar a trecut.

În „vâltoarea” „tranziţiei” spre… nicăieri, care începuse, într-o deja proclamată “democraţie originală”, am rămas acelaş: am continuat să cercetăm, în paralel să gândim şi să regândim asupra celor studiate dar şi trăite. Cum în bibliotecile mari ieşiseră de la „index” cărţile “reacţionare” prohibite, cum începeau să vină şi alte cărţi din afară, orizontul ştiinţific şi de reflecţie s-a lărgit. Şi toate, treptat, pe acumulările de până atunci ne-au conturat o perspectivă mai amplă şi mai clară asupra mersului istoriei, asupra răspunderii istoricului ca om al locului şi ca om de ştiinţă, ataşat total interesului naţional, prin acesta înţelegând interesul tuturor naţiunilor. Şi am înţeles mai bine cum epoca modernă a fost şi continuă să fie epoca suveranităţilor naţionale, având ca principal inamic Forţele de dominaţie planetară, Neoimperialismul mondial. Iar pentru toate acestea avem, ca istorici, datoria şi răspunderea să vorbim, să predăm de la catedră, să scriem.

Am constatat, retrospectiv şi în contemporaneitate, inclusiv în  “tranziţia” noastră… spre nicăieri, începută, fapte cu implicaţii grave asupra perspectivei. Pe de o parte, cum polarizarea socială negativă (vezi mai departe) – ducând la constituirea claselor dominante, cu al lor delir de grandoare faţă de “poporul de jos” – a afectat cel mai grav, în evoluţia istorică, suveranitatea naţiunilor şi democraţia ca regim politic, devenind astfel cauza cauzelor răului în plan intern, naţional. Cum, pe de altă parte, această cauză a devenit şi punctul de pornire, de geneză, pentru apariţia cauzei cauzelor răului în plan extern: imperiile – megaformaţiuni politice de rapt şi jaf, Forţe de dominaţie cu aspiraţii, fiecare, de “imperiu universal”, primejdia cea mai mare pentru suveranităţile naţionale până la începutul secolului XX.

Iar de la începutul secolului XX, mai exact în contextul primului război mondial şi al Conferinţei de pace care i-a urmat s-a constituit NEOIMPERIALISMUL MONDIAL, prin unirea, într-o alianţă atipică (neproclamată  dar funcţională), a imperiilor supravieţuitoare războiului (3 imperii „istorice” căzuseră!) cu „Imperiul mondial invizibil” (la fel, atipic: neproclamat dar funcţional), cu trecerea rapidă a „experţilor” acestuia la „timona” respective alianţe.

Am înţeles cum Neoimperialismul planetar a preluat de la imperiile „istorice”  „ştafetarăului extern, nerenunţând la „Fata Morgana” a acestora – „imperiul universal” al „poporului unic”, fără „culoare” naţională – dar „împodobind-o” cu expresii eufemistice precum: „integrare”, „globalizare”, „Noua Ordine Mondială”, „alianţa” avansând şi o „ofertă” mai „tentantă” („Imperiul” deja speria lumea!), aceea de: „Uniune”, cum propuseseră deja şi realizaseră „părinţi întemeietori”, în „Lumea Nouă” de peste Ape, către sfârşitul sec. XVIII: „Uniunea Statelor Americane”, U.S.A., o entitate statală cu perspective pregândite.

Am înţeles că prima, realizată politic şi proclamată ca atare în „Lumea Veche”, a fost „Uniunea Sovietică” (pe larg, explicit şi ca anestezic pentru temători: „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, U.R.S.S.). O expresie frumoasă, de care să se bucure orice utilizator de dicţionare istorice sau lingvistice. Era însă o expresie eufemistică, menită să acopere, în ochii lumii, constituirea primului Imperiu comunist, totalitar, şi el pregândit şi menit să instaureze, în formulă „proprie”, „Noua Ordine Mondială” – o expresie deja lansată – , imperiu sprijinit substanţial – în pofida unor aparenţe înşelătoare – , de la „naştere” şi până când va ieşi oarecum de sub control, de către „fraţii” din zonele viziunii albastre ale Planetei.

Am înţeles că datorită propriilor contradicţii, insurmontabile, dar şi datorită, oarecum (cum am precizat), „ieşirii de sub control”, prima „Uniune” din „Lumea Veche” tocmai îşi dăduse „obştescul sfârşit”, un „om providenţial” şi bine „şcolit” fiind trimis să dezamorseze „bomba”  de sus în jos, ca să nu explodeze de jos în sus. Cum, după  câţiva ani de convulsii, înţelepţii ambelor viziuni „clasice”  – albastră şi roşie – , sfătuindu-se, au decis ca fosta „Uniune” să fie transformată – vorba vine! – într-o… „Comunitate” – ceea ce reprezintă… cu totul altceva! – , chiar o „Comunitate de State”, cu asigurarea (ca şi pentru „Republicile” de odinioară!) că aceste State vor fi şi independente, deci „Comunitatea Statelor Independente” – C.S.I. E drept, au fost şi „ceva” pierderi, ca sancţiuni date de amintiţii „fraţi”, prin „revoluţii” colorate.  Am putut constata că noua „Comunitate”, beneficiind, în sfârşit, de prezenţa la „timonă” a unui lider foarte informat şi foarte inteligent, ar putea acţiona după alte principii. În ultima campanie electorală, în care – firesc – a câştigat, a pronunţat deviza: „Eu sau haosul!” – şi ştia ce spune! Dar că nu trebuie să ne amăgim: „Comunitatea” rămâne totuşi un imperiu şi, în ce ne priveşte, important este să fii cu el în raporturi de bună vecinătate.

În sfârşit, am constatat că s-a „născut” între timp în Europa o nouă „Uniune”, după un proiect la care s-a lucrat îndelung (din 1918 – ce „coincidenţă”!), discret şi mai ales secret, pus în operă după al 2-lea război mondial, chemarea către dânsa „oferind” o „ascensiune” în trepte, numite eufemistic: „aderare”, „integrare”, „globalizare”, astfel ca naţiunile şi Statele lor naţionale să nu simtă dintr-odată că îşi pierd total identitatea şi suveranitatea naţională. Cu un fel de tactică de … tango – 2 paşi înainte, un pas înapoi, văzând şi făcând, făcând şi refăcând – până la „topirea” naţiunilor şi Statelor în megaformaţiunea politică respectivă. Şi totul „transparent” – vorba vine! – , cu însăşi suveranitatea naţională pusă de lideri pe masa „negocierii”, ca într-o economie de piaţă liberă, unde totul se vinde şi se cumpără, chiar şi părinţii şi strămoşii şi propriul suflet naţional; cu „acte în regulă”, semnate cu solemnitate de Şefi de State şi Guverne, „acte” revizuibile când apar eventuale „pusee naţionaliste”, „acte” cuprinzând un hăţiş de instituţii, constituite şi reconstituite, împuternicite şi reîmputernicite până când se va crea obişnuinţa – care, se ştie, este „a doua natură” – , instituţii a căror funcţionare nimeni să n-o mai poată înţelege şi mai ales să n-o mai poată controla după ce s-a pus semnătura pe actul solemn. Pe parcursul constituirii, în momentul în care „Uniunea” şi-a „mărturisit”, în sfârşit, şi componenta politică, o carte ştiinţifică a atras atenţia liderilor şi naţiunilor asupra „marii amăgiri” ce se punea la cale. Dar liderii intraseră, parcă, într-o stare de hipnoză iar cartea s-a difuzat greu şi puţini au reuşit s-o studieze, nici în bibliotecile universitare n-a ajuns. Iar „lucrarea” a mers şi merge înainte. Categorii întregi ale populaţiei se trezesc la realitate, afectaţi de aquis-ul comunitar deja pus în funcţiune, ies pe străzi şi în pieţe publice să-şi mărturisească uimirea şi necazul. Dar „europarlamentarii” nu-şi fac apariţia. Şi dacă şi-ar face-o, ar ridica din umeri a neputinţă, căci decizia vine de la o „Înaltă Poartă”, ei neavând nici o putere, şi de la „legile comunitare” care surclasează şi legi şi interese naţionale, căci aşa au „negociat” cei ce şi-au pus semnătura pe documentele de „aderare”. Urmaşii, dacă vor mai fi pe străvechea vatră naţională, dacă eventual îşi vor mai reveni, „când o fi şi-o fi” – cum se spune, popular – nu vor putea înţelege starea prelungită de hipnoză sau de altceva …, a celor care au semnat „documentele”, punând pe masa „negocierii” atributul exclusiv şi suprem, inalienabil al oricărei naţiuni: Suveranitatea; iar naţiunile poate vor afla abia atunci ceea ce li s-a luat fără să ştie!

Am înţeles că efectul cel mai dăunător al ascensiunii şi presiunii Forţelor de dominaţie asupra suveranităţilor naţionale a fost şi este deturnarea epocii moderne, a societăţii moderne de la evoluţia lor firească, de la principiile generoase şi altruiste cu care porniseră la drum, fapt care a determinat pe unii specialişti să scrie, argumentat şi în disperare de cauză, despre un veritabil război împotriva populaţiei Planetei, dus de respectivele forţe malefice, prin „populaţie” înţelegând cu precădere „poporul de jos”, „omul de rând”.

Iar aspectul cel mai trist, cel mai dramatic, de domeniul incredibilului, pentru suveranităţile naţionale este starea parcă de hipnoză  – prelungită sau ceva mai grav! – a liderilor naţionali, ajunşi, într-un „concurs de împrejurări”, pe scenele Puterii, în posturile de decizie.

Şi în ce ne priveşte personal, încă am înţeles că pentru un istoric ce se respectă şi respectă ştiinţa istorică – prin care istoria devine, cu adevărat, călăuza vieţii – , „negocierea” şi cedarea până la anulare a suveranităţii naţionale, dacă acest rău suprem nu va fi oprit, îi anulează, pur şi simplu, statutul lui de nativ al unei naţiuni, de om şi de istoric. Anulează, totodată, însăşi raţiunea de a fi a ştiinţei istorice, transformând-o într-o poveste de adormit copiii… Căci istoria, milenară, de până acum, a constat, în principal, în lupta naţiunilor pentru afirmarea suveranităţii naţionale, pentru recucerirea ei de la uzurpatorii vremelnici, pentru constituirea/reconstituirea Statului naţional, apărarea şi consolidarea lui în această epocă modernă a suveranităţilor naţionale.

*

Iată, deci, motivaţia de suflet şi de răspundere ştiinţifică, civică  şi politică, a acestei Introduceri în istoria modernă, cu privire specială la istoria naţională, pe care intenţionăm s-o punem şi în fruntea unei lucrări mai întise de Istorie modernă a României, de Renaştere naţională împlinită într-o „oră astrală” a Neamului, cum i s-a spus, dar care n-a avut parte de consolidare – obligatorie într-o nouă etapă – ci de un declin îndelungat, cu situaţii limită repetate, cu şanse ratate de revenire.

De aceea, ca istoric, cu încredere în vitalitatea şi forţa naţiunii proprii şi a naţiunilor lumii, într-un efort concertat – căci primejdia este planetară – considerăm că ultima situaţie limită în care naţiunile lumii au ajuns – şi noi, cu ele – trebuie depăşită printr-O NOUĂ RENAŞTERE NAŢIONALĂ, de care sunt responsabili fiecare şi toţi deopotrivă, sub deviza:  PRIN NOI ÎNŞINE – deviza sub care s-a construit România Mare.

GH. ISCRU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s