~Elena Buică: „Mari emoţii“

Cu câteva zile în urmă, am sărbătorit ziua Unirii şi mi-am amintit de cea mai emoţionantă sărbătorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci ţara noastră era dominată de marea „prietenă”, URSS. După 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestările patriotice. Dragostea pentru ţara noastră era considerată naţionalism şovin. Erau cu desăvârşire interzise cântecele patriotice: „Tricolorul”, „Pe-al nostru steag”, „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirii”, „Imnul Eroilor”, „Ardealul” şi multe altele, să nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, căci acestea însemnau închisoarea pe viaţă sau chiar moartea.

Era vremea când URSS era „mai presus” în toate. Mi-amintesc că se ajungea de multe ori la aberaţii. Cadrele didactice trebuia să facă „actualizarea” la lecţii cu orice prilej, chiar forţând nota. Dacă, spre exemplu, se vorbea despre morcov şi le arătai elevilor un desen, trebuia neapărat să adaugi: „Să ştiti, copii, că în URSS morcovii sunt cei mai mai mari din lume”. Circula o glumă din gură în gură: „În URSS totul este mai mare şi piticii sunt cei mai mari din lume”. „Tătuca” Stalin pusese mare stăpânire pe ţara noastră. O dorea integrată ţării lui, cam aşa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia şi nordul Bucovinei. Stalin murise de caţiva ani, dar strânsoarea comunismului încă o simţeam la fel de dureros.

În aceasta zi de 24 Ianuarie a anului 1959 eram la Cluj şi stăteam în casă cu copilul meu nou născut. Locuiam langă aeroportul Someşeni, soţul fiind pilot. Am simţit că pe afară este un fel de forfotă şi după feţele şi gesticulaţiile oamenilor simţeam că se petrece ceva neobisnuit, dar nu am putut să desluşesc ce-i. Trăiam un sentiment straniu, ca atunci când simţi că umbla cineva strain prin casă şi nu-l poţi vedea prin intunericul nopţii. Aveam prea puţini vecini, iar soţul era plecat la părinţii lui în Oradea, aşa că nu aveam pe cine să întreb despre ce se întâmplă. Pe la amiază, a venit o vecină. „Ştiţi ce se întâmplă în centrul Clujului? Minune mare!” „Ce-i?” am întrebat-o eu cu inima cât un purice, dar şi cu gândul la acel mult aşteptat „vin americanii”. ”Minune mare! minune mare! S-au adunat mii de oameni în centrul Clujului şi de dimineaţă cântă şi joacă Hora Unirii!” Nu mă puteam dezmetici. Simţeam că mă sugrumă emoţia. Cum, adică, vine asta? Nu cu mult înainte, un bun prieten, îmi povestise în mare taină, pătimirile lui prin beciurile securităţii pentru ca a cântat cu prietenii la un pahar de vin „Tricolorul” şi „Hora Unirii”. Eram încă zguduită de relatările lui şi acum să aud că oamenii cântă şi joacă Hora Unirii!? Era un amestec nedesluşit de puternice emoţii. Era o explozie de bucurie şi speranţă, dar era şi mare îngrijorarea pentru posibile represiuni.

Nu am putut să merg să văd şi să trăiesc la faţa locului această zi de neuitat. Nu aveam pe cine lăsa copilul. M-am frământat toată ziua ca leul în cuşcă. La radio nu se transmitea nimic despre această sărbătoare. Probabil că autorităţile nu voiau să îi irite pe ruşi şi făceau neobservată această explozie de sentiment potriotic izbucnit din pieturile miilor de români. Apoi tot mai des ajungeau la mine veşti din centul oraşului. Vecinii şi prietenii veneau la mine ca să îmi împărtăşească marea bucurie. Ei îmi povesteau, despre marea masă de oameni, despre veselia cu care cântau şi jucau. Oamenii se mai duceau pe rând pe acasă, mâncau se mai încălzeau, de bucurie mai luau câte o pălincuţă şi, ca traşi de aţă, se întorceau la hora cea mare din centru sau la altele mai mici de pe margine. Au cântatat şi au jucat neîntrerupt toată ziua, până seara târziu.

Nu era doar Ziua Unirii ce sărbătoreau oamenii acolo, în piaţă, ci eliberarea de o za din lanţul ce ne sugruma. Nu voiau să plece acasă, voiau să se convingă de aceasta realitate, şi să se bucure sperând şi la altele. Se întrezărea acel drept legitim de a fi noi înşine, de a fi români şi de a avea istoria noastră. Era un crâmpei de libertate asemenea unei ferestre prin care să mai pătrundă puţin aer pentru a supravieţui.

Aşa cum descriau cei care au fost la faţa locului, entuziasmul era ca o explozie revărsată până în depărtări. Cum intrau în casă, cântau Hora Unirii, mă luau de mână şi mă învârteau şi pe mine în horă, băteau din palme sau le frecau ca după un lucru bine făcut, azvârleau cu căciula în tavan, chiuiau, râdeau în hohote şi scoteau fel de fel de exclamaţii şi chiuituri, aşa cum ştiu să o facă ardelenii din tot sufletul.

Acum, privind prin sita vremii, mi se pare că entziasmul de atunci, parcă a fost o prefigurare a zilelor din decembrie 1989. Păstrând proporţiile, pot spune că era aceeaşi suflare în noi, aceeaşi teamă de ce s-ar putea  întâmpla şi aceeaşi nădejde care stă ca un puternic stâlp să nu se dărâme fiinţa umană.

De atunci au trecut mai bine de 50 de ani şi vremurile acelea întunecate şi prăpăstioase poate că ar trebui lăsate să stea în întunericul care le-a zămislit. Mă gândesc totuşi, că relatarea lor,  ar putea să prindă bine celor care nu le-au trăit şi să reflecteze asupra posibilelor orori prin înscăunarea altor valuri de  teroare în lume.

Elena BUICĂ

ianuarie 2010

Pickering, Canada

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s