~Elena Buică: „Ape tulburi“

Mi se rupe sufletul cand vad ca neamul nostru romanesc, nu de putine ori,  primeste palme peste obraz pentru unele deraieri de la linia moralitatii. Nu de putine ori gandurile ma trimit in urma, pentru a-mi explica aceste cauze.

Parintii vandusera casa in care m-am nascut eu  in comuna Tiganesti-Teleorman, si alungati de nevoi s-au mutat la Bucuresti ca sa fie alaturi de copii. Dorul de leaganul copilariei m-a impingea sa merg din cand in cand pe la fosta noastra casa. Aflandu-ma in curte, mangaiam cu priviri induiosate zidurile casei, priveam scara pe unde alergam in goana mare in pod ca sa imi pun pe mine frumoase rochii din perioada interbelica puse de mama intr-o lada, sa ma impodobesc cu palarii cumparate din Paris si sa ma cocot pe pantofi cu tocuri inalte… Dadeam tarcoale magaziilor mari incarcate candva cu cereale, in care  ne jucam noi copii “scaldandu-ne” ín grau…

-Ai mai venit sa iti vezi casa unde te-ai nasut? Era glasul Lisandrinii de dincolo de gard. Copilarisem cu ea. Vino si pe la noi ca sa iti arat cum avem in casa. Nu mai e cum stii tu.

– Uite, imi arata ea cand am intrat in casa, avem mobila ca la oras. Cam acelas tip de sufragerie, cam acelasi tip de dormitor, perdele etc., cum se aflau pe atunci, standardizate. Ti-aduci aminte cum aveam cand eram noi copii? imi zice ea. Era pamant pe jos, pat facut din scanduri puse pe stalpi de lemn, saltele si capataie umplute cu paie, aveam masa mica cu trei picioare pe care o atarnam in cui dupa ce mancam…

Sigur ca imi aminteam si ma gandeam acum ca, desi comunismul a dat tara inapoi cu multi ani in multe privinte, totusi tehnica si valurile noi ale civilizatiei au adus multe modificari si in lumea satelor.

Mi-am aratat parerea de bine, am felicitat-o si i-am promis ca am s-o mai vizitez cand voi mai veni in sat.

Dupa cativa ani, ma aflam iarasi in curtea casei.

-Ai mai venit iar pe-acasa? Am auzit dupa gard.

-Ce mai faci, Lisandrino?

-Rau. Vino la gard sa iti povestesc. Barbatul mi-a murit, copiii au plecat  sa munceasa la oras, au primit apartamente, au luat mobila din casa si au lasat-o goala.  S-au casatorit, au copiii si eu trebuie sa ma duc sa am grija de copiii lor, mamica e batrana de 90 de ani, asa ca nu are cine sa se mai duca la colectiva. Si stii cum este vorba:

Colectiva colt de rai,

Daca nu furi nimic n-ai.

Si Lisandrina vorbea repede, aproape pe nerasuflate, cu ton egal ca si cand povestea cel mai firesc lucru. Si daca ma duc la colectiva, continua ea, daca ascund si eu porumb, struguri, orice e pe camp, cum face toata lumea, nu pot eu femeie singura sa umblu noaptea ca sa le aduc acasa si asa am saracit rau de tot fiindca nu are cine sa se duca sa fure de la colectiva Si iar repete:

Ccolectiva colt de rai,

Daca nu furi, nimic n-ai.

-Din ce primesti pentru zile-munca, nu poti trai?

– Pai cum poti sa traiesti daca produsele ti le dau toamna tarziu, si atunci te inseala, mai ales daca esti femeie singura, banii care mi-i dau abia imi ajung pentru biserica.

Dupa 1989, la catva timp, ajung iarasi in comuna. De data asta ma intalnesc cu alta vecina cu care am copilarit.

– Ce mai faci, Ioana? O intreb eu.

– Uite ce fac, si-mi arata portretul lui Ceausescu inramat, il mangai si il plang.

– De ce, iti merge asa de rau? Aveti acum pamantul vostru.

– Avem, dar ce folos! Acum trebuie sa ne sculam de dimineata, sa mergem sa muncim, nu mai e ca pe vremea lu` Ceausescu, ca de-aia imi pare rau dupa el. Atuncea, ne duceam cu camionul la munca, acolo faceam, ce faceam, glumeam, radeam, dar nu ne rupeam oasele cu munca. Munca era mecanizata. Cand aveam de adunat, grija noastra era sa facem gramezile pentru noi si noaptea veneau barbatii nostri si le ridicau.  Ma aveam bine cu sefii de la colectiva si mai imi treceau zile-munca in plus si aveam trai bun. Daca nu terminam treaba pe camp, toamna veneu elevii, militarii, studentii, munca o faceau ei, noi doar  le aratam ce au de facut. Asa ca atunci am avut un trai bun, dar acum trebuie sa muncim.

Uite ce casa mare si frumoasa ne-am facut, numai din ce am carat noaptea. Daca nu il omora pe Ceausescu, faceam noi case si nepotilor, tot asa, din carat, mai bine zis din furat, ca noi am fost oameni harnici si nu am stat acasa, mergeam mereu la carat.

Si pentru Ioana, ca si pentru Lisandrina si asa cum flutura  pe buzele tuturor celor de la tara, dar si din fabrici, “caratul”, “furatul” sau “adusul” de la locul de munca  era o practica intinsa si aproape fara ocol. Ba mai mult, cei care dadeau dovada de inventivitate, erau admirati, invidiati si repede urmati. “Smecherii” erau “desteptii”  care se si faleau cu asta. Fiecare dadea <dreptu> militianului, paznicului sau se furisa cum se putea si oamenii isi vedeau de practica acelui  “carat”.

Linia care demarca binele de rau, cinstea  de cinste, munca de nemunca, disparuse in chip primejdios pentru valorile morale ale poporului nostru. Va trebui sa treaca multi ani pana sa se limpezeasca  apele si vom avea inca de suferit. Revigorarea neamului nostru are ca sursa un numar insemnat de oameni care si-au pastrat valorile morale, dar care stau in umbra, numai sa vrem sa ii vedem si sa ii aducem la suprafata.

ELENA BUICA – Canada

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s