~Dan Brudaşcu: „150 de ani de la constituirea ASTREI“

Pătrunderea ASTREI în teritoriile de Vest ale Transilvaniei şi în Ungaria Asociaţiunea Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost concepută şi înfăptuită ca o instituţie reprezentativă în viaţa culturală, economică şi în lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria[1]. Ea a fost considerată, pe bună dreptate, ,,o instituţie pan-românească”, un stâlp ”înfipt în pământul strămoşesc al românilor ,,pentru viitorul românilor”, un reazim al naţionalităţii, o tânără plantă ce astăzi se înplântă în a două noastră patrie”. După cum se ştie, ASTRA va îndeplini rolul de coordonator şi conducător al mişcării politice, culturale, ştiinţifice atât a românilor din Transilvania, cât şi a celor din alte regiuni aflate sub dominaţie străină. În vederea cuprinderii, în mod sistematic, a întregului teritoriu locuit de români în acţiunile culturale şi educative ale ASTREI, conducerea acesteia iniţiază, în 1868, crearea despărţămintelor. Această măsură este o mărturie a prestigiului de care se bucură Asociaţiunea, o cornfirmare a faptului că toate realizările ei veneau în întâmpinarea nevoilor celor mai diferite categorii de oameni. Despărţămintele urmau a ,,servi de mijloace, prin care să se poată ajunge mai uşor scopul Asociaţiunii, intrând în mai deaproape atingere cu poporul şi răspândirea la acela a învăţăturii în toate direcţiile”. În anul 1870 existau deja următoarele despărţăminte: Abrud, Alba Iulia, Blaj, Braşov, Cluj, Dej, Fagăraş şi Turda. În anii următori se vor consitui asemenea despărţăminte la Gherla, Sibiu, Sighişoara, Şimleu, Târgu Mureş, Reghin, Baia de Criş, Năsăud, Haţeg etc. În preajma primului razboi mondial existau 83 de despărţăminte, ce cuprindeau peste 3.500 de localităţi şi peste 10.300  de membri. După cum se poate vedea, pătrunderea ASTREI spre părţile ungurene se face lent şi cu greutate. Prin toate mijloacele ce le-au stat la îndemână, autorităţile maghiare, conştiente de rolul de liant naţional jucat de această instituţie, s-au opus organizării şi consolidării ei în teritoriu, asigurării mijloacelor materiale atât de necesare atingerii scopurilor sale. Cercetătorii activităţii ASTREI sunt de părere că, în ciuda a numeroase reuşite, există o nepotrivire, o contradicţie do ordin tactic la nivelul grupărilor, orientărilor şi manifestărilor româneşti: aceea dintre pasivismul partamentar, adoptat de Partidul Naţional Român[2] şi activismul cultural al ASTREI, care trebuiau să alungă, totuşi, la un punct comun. Acest lucru a fost înfaptuit treptat, printr-o armonizare şi închegare a fronturilor de acţiune. Doar astfel s-a putut face faţă confruntării desesebit de dure cu autorităţile statului maghiar, care urmăreau, prin reprezentanţii săi din teritoriu, felul cum se aplică statutele. Interzicându-i-se amestecul în probleme politice, încă de la înfiinţare, era de neconceput o activitate social-culturală fără o tendinţă şi o finalitate politică. ASTRA nu era o organizaţie oarecare. Pe căi ocolite, prin tot felul de subtilităţi ale activitaţilor iniţiate, ea se adresa inimii şi conştiinţei româneşti, stimulând-o. Măsurile de precauţie ale autorităţilor guvernamentale se exercitau prin cenzura directă asupra unor hotărâri ale organelor ASTREI. Atenţia le era îndreptată întotdeauna spre legăturile asociaţiei cu România, de unde se primea sprijin moral, uneori material şi întotdeauna frăţesc, şi adunarea generală care, în semn de preţuire, dar şi cu motivaţie vădit politică, alegea adesea membri de onoare dintre personalităţile de peste Carpaţi. Dar, de multe ori, asemenea alegeri erau infirmate de Budapesta, ca în următorul exemplu. Aducem la cunoştinţă – se arăta într-un raport al conducerii – că făcând comitetul la înaltul ministeniu reg(atului) ungar cerere pentru aprobarea alegenilor de membri ai Asociaţiunii a dlor Carol Davila, Ion Popescu şi Teodor Burada, toţi supuşi ai regatului învecinat România, înaltul acelaşi, din motive necunoscute, a denegat aprobarea alegerii acestor domni de membri ai Asociaţiunilor’. Nu excludem posibilitatea ca autorităţile maghiare să fi devenit conştiente de faptul că toate comitetele Asociaţiunii în care se întâlneau reprezentanţii românilor de pretutindeni erau, în realitate, un mare şi autentic parlament al culturii româneşti, care pregătea, în mod indiscutabil, calea spre parlamentul politic (de mai târziu) al întregii naţiuni. Mai trebuie amintit şi faptul că, la fel, era necesară confirmarea, după alegeri, a celor aleşi în posturile de preşedinte şi vicepreşedinte, încât trebuiau foarte bine cumpănite propunerile pentru desemnarea acestora. Prezenţa la adunările generale ale prefectului sau subprefectului maghiar, ori a altui demnitar de încredere al stăpânirii, pentru a descuraja manifestări naţionale prea ample şi nu ca semn al interesului sau respectului instituţiilor statului faţă de acţiunile româneşti, devenise regulă generală şi obligatorie. În atari condiţii, foarte greu s-a ajuns la ieşirea de pe tenitoriile Transilvaniei spre Banat, Crişana şi Maramureş. Repetatele initiative ale conducerii ASTRA au fost anihilate. În acest sens, este ilustrativă convocarea adunării generale extraordinare, în 6/18 iulie 1875, pentru că Lugojul, unde trebuia să se ţină următoarea, nu cădea în Transilvania, ci în Banat, iar organele maghiare nu au aprobat ţinerea ei în acel oraş. Prin urmare, ea a fost fixată în altă parte, arătându-se că: ,,Bărbaţii transilvani au ştiut şi vor aprecia întru toată puterea cuvântului invitarea fraţilor lugojeni, precum o au apreciat-o pe a fraţilor de la Sighetul Marmaţiei din 1869…, dară precum atunci, aşa şi acum se văd constrânşi a-şi călca pe dorinţele lor şi a ramâne pe teritoriul Tranisilvaniei…” Cazul Lugojului este un exemplu, din atâtea altele, care arată cum s-a lovit, sistematic şi fără milă şi înţelegere, în avânturile ASTREI, guvernul şi statul maghiar urmărind să submineze unitatea românilor, care se aşeza în matricea durabilă, definitivă şi cu ţeluri precise, înaintând către unirea cu fraţii de peste Carpaţi. Eforturile autorităţilor dualiste de a bloca accesul ASTREI în afara perimetrului restrâns al Transilvaniei au fost subminate cu abilitate. Căci, chiar dacă acest lucru nu era recunoscut oficial, ASTRA reprezenta interesele tuturor românilor din monarhie şi milita, în forme specifice, dar nepolitice, pentru afirmarea şi apărarea lor. După cum se ştie, după modelul, dar şi cu spnijinul tacit al ASTREI, a luat fiinţă[3] la Arad “Asociaţia naţională pentru cultura şi conversarea poporului român”, care, de la început, i-a cuprins pe toţi românii bănăţeni şi crişeni, precum şi pe cei de pe teritoriul Ungariei. Multe dintre acţiunile viitoare ale acestor asociaţii vor boneficia de spnijinul ASTREI.  Chiar dacă, oficial, activitatea organizată a ASTREI se extinde asupra Banatului, Crişanei şi Maramureşului, abia după anul 1895, efectul ei s-a simţit în aceste teritorii cu mult înainte, prin intermediul membrilor ei din aceste părţi. Inclusiv asupra satelor româneşti din Ungaria. Ne referim concret la Iustin Popfiu şi Iosif Vulcan, originari din asemenea localităţi, care, între altele, au ţinut prelegeri pe teme literare, au participat la multe adunări literare ale ASTREI şi figurau, încă din anii ‘60 ai secolului al XIX-lea, printre cei mai activi membri bihoreni ai acestei Asociaţiuni. Legăturile ASTREI cu această zonă au fost asigurate, sistematic şi neîntrerupt, prin donaţii de cărţi, documente, publicarea de cărţi ale unor români de aici, dar şi prin bursele şi stipendiile acordate unor tineri meritorii provenind din localităţile respective. Influenţa ASTREI este foarte putemică şi datorită faptului că, prin intermediul secţiilor sale şcolare, nu numai că aduna date statistice referitoare la şcolile confesionale, dar reprezenta centrul mişcării generale româneşti pentru salvarea învăţământului în limba română. Acest lucru s-a făcut simţit mai ales atunci când autonomia confesională şi conducerea treburilor curente ale învăţământului nu mai aveau eficacitatea scontată. Aşadar, secţia şcolară a ASTREI, în pofida politicii autorităţilor dualiste, era adevăratul for suprem al întregului învăţământ românesc din imperiu. Beneficiind de statistici proprii, secţia şcolară a ASTREI cunoştea situaţia exactă a şcolilor ortodoxe şi greco-catolice şi asigura baza unitară a învăţământului românesc din imperiu, orientând efortul întregului personal didactic, indiferent de confesiunea căreia îi aparţinea, în vederea apărării şcolii româneşti în întregul ei împotriva procesului de maghiarizare şi deznaţionalizare acerbă al autorităţilor de la Budapesta. Cum spuneam, o serie de tineri merituoşi primesc stipendii şi burse[4]. Prin această măsură, Asociaţiunea contribuie la educarea unor generaţii de intelectuali originari din satele româneşti din Ungaria de azi. Dar ASTRA a fost prezentă în aceste localităţi prin publicaţiile pe care le-a editat şi care, în ciuda unor greutăţi, au circulat şi aici (ne referim, în primul rând, la revistele “Transilvania” şi “Ţara noastră”). Chiar dacă, aşa cum am mai arătat, oficial, activitatea organizată a ASTREI s-a extins spre Vest numai începând din anul 1895, în scurt timp ea şi-a făcut simţită prezenţa şi în părţile locuite de românii din Ungaria post-trianonică. Astfel, Nicolae Roxin, protopopul din Micherechi, devine membru al ASTREI încă din anul 1903. Tot din acel an datează înscrierea, ca membru al ASTREI, a preotului Vasile Bodor din Săcal. La adunarea generală din anul 1904, desfăşurată la Timişoara, participau dr. Mihail Mărcuş, avocat în Jula[5], cu soţia, precum şi doamnele Livia Popovici şi Mărioara Ovesea din Bichiş. Tot în 1904, dr. Mihail Mărcuş din Jula, Victor Popovici din Bichiş-Ciaba, precum şi protosinghelul Ghenadie Bogoevici[6] de la Biserica Ortodoxă Română din Budapesta participau la adunarea generală a ,,Societăţii pentru fond de teatru român”[7] (înfiinţată, în 1870, la Budapesta[8]), ţinută la Brad, şi, achitând câte 200 de coroane fiecare, devin membri fondatori ai acesteia. Notarul din Jula-Vărşand, Dimitrie Machi-Ardelean, prezent şi el la Brad, plăteşte numai 20 do coroane şi devine membru ordinar al Societăţii. În anul 1905, cu ocazia inaugurării, la Sibiu, a Casei Naţionale a ASTRE!, prilejuită de adunarea generală, se consemnează prezenţa preotului paroh Romul Nestor, ca şi a lui Traian Marienuţ, Iosif Luţai şi Lazăr Ungureanu din Cenadul Unguresc, precum şi a preotului Victor Popovici din Bichiş-Ciaba.  Despărţământul din Sântmiclăuş al ASTREI a pus bazele unei agenturi în Cenadul Unguresc. Efectul activitătii acesteia a fost resimţit încă din primul an de funcţionare, întrucât o delegaţie, avându-i în frunte pe Nestor Oprean şi Ioan Demian, participă la manifestările organizate (la Blaj) pentru a marca a 50-a aniversare a ASTREI.  Ca urmare a activităţii desfăşurate de protopopul Nicolae Roxin, în 1912 (deci în perioada cea mai intensă şi violentă a politicii deznaţionalizante a autorităţilor austro-ungare), la Micherechi şi Crâstor despărţământul din Tinca al ASTREI înfiinţează două agenturi sau cercuri. La iniţiativa cercului din Micherechi, aici ia fiinţă un cerc de lectură şi se asigură participarea întelectualităţii din comună şi din zonă la toate marile evenimente culturale de la Arad. Spre ilustrare, aratăm că protopopul Nicolae Roxin a fost prezent la serata literară organizata de “tinerii oţeliţi[9]” la Arad, cu participarea unora dintre cei mai mari scniitori români ai momentului. Alături de ei se consemnează prezenţa Eugeniei Fâşie din Chitighaz. Tot Nicolae Roxin se remarcă la manifestarea culturală arădeană, organizată la iniţiativa poetului Octavian Goga, prin donaţia de 2 coroane, la propunenea lui Cincinat Pavelescu, în vedenea ridicării, la Sibiu, a unui bust în memoria lui Mihai Eminescu. O serie de autori remarcă disponibilitatea românilor, încă din a două jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la apelurile ASTREI, de a face donaţii pentru diverse acuţini şi manifestări, inclusiv pentru cei răniţi pe câmpul de luptă în razboiul de independenţă din 1877-1878. Este dat, în acest sens, exemplul chitighăzenilor şi al lui Iosif-Ioan Ardelean. Am arătat mai sus opoziţia dură a autorităţilor dualiste privind pătrunderea ASTREI în zonele de nord-vest, vest şi sud-vest ale Transilvaniei, ca şi câteva dintre măsurile sancţionatorii dispuse. Cu toate acestea, prin abilitate şi inteligenţă, ASTRA a ajuns să fie prezentă chiar şi în capitala ungară. Chiar dacă, datorită izbucnirii primului rzboi mondial, în vara anului 1914, nu s-a putut materializa proiectul românilor din Budapesta de a înfiinţa aici un despărţământ al ASTREI, în frunte cu profesorul Ioan Ciocan[10], mulţi dintre românii budapestani deveniseră membri ai Asociaţiunii. În afără de protosinghelul Ghenadie  Bogoevici, Catedra de limba şi literatura română, ce funcţiona la Budapesta încă din anul 1863, a avut strânse şi bogate legături cu ASTRA. Fondatorul ei, profesorul Alexandru Roman[11] a fost şi membru ordinar al ASTREI, ca şi membru în comitetul de conducere al “Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal” şi membru fondator al Academiei Române. Titular al catedrei în anul 1906, profesorul Ioan Ciocan donează 50 de coroane pentru “Casa Naţională” a ASTREI de la Sibiu. La rândul său Gheorghe Alexici[12], care a funcţionat în cadrul aceleiaşi catedre, donează, în anul 1913, fotografia lui Ioannis Caionis Muzeului etnografic al Asociaţiuni. Un an mai târziu, Iosif Popovici[13], docentul Catedrei respective, figura printre membrii corespondenţi ai secţiei literare a ASTREI. De subliniat şi faptul că ASTRA s-a făcut simţită nu numai prin despărţămintele sau cercurile săteşti pe care le-a organizat, inclusiv pe teritoriul Ungariei de azi. Influenţa ei asupra culturii şi vieţii spirituale româneşti de aici s-a manifestat şi prin intermediul Societăţii “Petru Maior”[14] care a luat fiinţă la Budapesta. Între studenţii bănăţeni şi crişeni, care-şi făceau studiile în capitala Ungariei, erau şi mulţi bursieri ai ASTREI. Aceştia au menţinut contacte permanente cu locurile lor de baştină, multe situate prin părţile ungurene şi au transmis mesajele şi iniţiativele culturale şi social-economice promovate de Asociaţiune. Programul iluminist al ASTREI, de ridicare calitativă a naţiunii române, prin cultură, a adunat în jurul său pe dascăli, preoţi, ceilalţi intelectuali ai satelor, dar şi pe luptătorii din Transilvania şi Ungaria. Numeroşi cercetători consideră că, pentru românii din Ungaria, ASTRA a fost cel mai însemnat factor de solidarizare naţională, că ea a suplinit rosturile unei societăţi culturale a tuturor românilor. Începând cu a două jumătate a deceniului nouă al secolului al XIX-lea (dar chiar şi mai înainte; este cazul societăţii de lectură din  Cenadul Unguresc, înfiinţată la 2 ianuarie 1872), din iniţiativa şi cu ajutorul ASTREI în multe localităţi aflate pe teritoriul Ungariei s-au pus bazele unor cercuri de lectură, coruri săteşti şi reuniuni de cântări, echipe de teatru, societăţi culturale, reuniuni şi asociaţii de femei, reunini ale învăţătotrilor etc. Prin ele, activitatea culturală de la sate a dobândit un caracter instituţional şi permanent. Totodată, ale au contribult în mod considerabil la lărgirea bazei de masă a mişcării naţionale. Preotul Ion Bojan şi învăţătorul Ion Mărcuş au înfiinţat, la Jula[15], “în oraşul mare românesc[16]”, în data de 31 ianuanie 1887, “Societatea de lectură”, în urma adunării de constituire desfăşurată acasă la Dumitru Pop. După doi ani, o societate de lectură similară a luat fiinţă şi “în oraşul mic românesc” din Jula, din iniţiativa învaţătorului Iosif Ivan. Existenţa celor două societăţi de lectură, chiar dacă iniţial au cuprins în rândurile lor şi cetăţeni de etnie maghiară, dezbaterile din cadrul lor desfăşurându-se atât în ungureşte cât şi în româneşte, sunt o dovadă semnificativă a ponderii elementului românesc, dar şi a vieţii cultural-spirituale complexe şi bogate din acest oraş. În scurtă vreme, ca rezultat al sporirii considerabile a elementului românesc, toate întrunirile, şedintele, celelalte manifestări se desfăşoară numai în limba română. În conducerea societăţii din oraşul mare românesc s-au aflat, la constituire, Ion Bejan, ca preşedinte, Ion Mărcuş, vicepreşedinte, Szenási Gusztáv, secretar, Török Gábor, bibliotecar, respectiv Dumitru Pop, casier. Cea din oraşul mic românesc i-a avut în frunte pe Nicolae Criste, ca preşedinte, Petru Albu, vicepreşedinte, Török Gábor, secretar, Ilie Precup, casier, Andrei Dascăl, revizor şi învăţătorul Iosif Ivan ca bibliotecar. În perioada 1893-1895, considerată drept cea mai bogată în fapte de cultură şi în manifestări majore, în fruntea societăţii din oraşul mare românesc s-a aflat poetul şi – mai târziu – preotul David Voniga[17] (1867-1933). De numele lui sunt legate nu doar colaborările la numeroase şi prestigioase publicaţii, scrierile pe teme religioase, filozofice, etice sau economice, activitatea de membru al ASTREI, începând din anul 1913, organizarea de serate cultural-literare şi baluri populare extrem de reuşite, în colaborare cu intelectualitatea şi tinerimea română, ci şi înfiinţarea, în anul 1894, cu spnijinul profesorului bucureştean dr. Elefterescu, a revistei “Lumina[18]”. Deşi au apărut doar câteva numere, revista are meritul de a fi fost unica publicaţie cultural-literară românească apărută în secolul al XIX-lea într-o localitate românească din Ungaria – înţeleasă în sensul fruntariilor sale actuale (excepţie au făcut publicaţiile tipărite la Budapesta). A fost un început extrem de important care, în plus, releva existenţa unui potenţial cultural însemnat în rândurile întelectualităţii românilor din aceste localităţi. Un cerc de lectură similar a funcţionat şi la Apateu, iar la Jaca un “casino”. În general, societăţile culturale organizau prelegeri şi conferinţe pe diverse teme, se ocupau de educaţia tineretului, sprijineau iniţiativele altor organizaţii culturale, turnee sau concerte şi spectacole ale unor trupe din alte zone, atrăgeau un număr cât mai mare de participanţi la diverse acţiuni cultural-distractive, iniţiau baluri, coruri săteşti şi reuniuni de cântări. Balurile româneşti, semnalate în numeroase sate de pe teritoriul Ungariei de azi, total diferite în conţinut şi organizare de ceea ce reprezintă ele în prezent, atrăgeau pe locuitorii din multe sate şi localităţi învecinate. Ele cuprindeau în programele lor şi momente culturale, disertaţii, declamaţii, recitări etc., din sumele rezultate asigurându-se fonduri pentru alte acţiuni culturale sau chiar şi pentru ajutorarea tinerilor merituoşi. Astfel de baluri au fost organizate, în anul 1894, în sala mare a pavilionului Gondocs, iar în 1899 la hotelul Korona din Jula. La acesta din urmă au fost prezenţi, cum spuneam, şi români din alte localităţi. În ultimul caz, era vorba de familia protopopului Nicolae Roxin din Micherechi, familia lui Victor Popovici din Bichiş-Ciaba, fraţii Julani din Otlaca şi o doamnă Cornea din Chitighaz. La fel s-a întâmplat şi în 1890, când “Reuniunea culturală” din Chitighaz organizase un concert, susţinut de “corul vocal” (înfiinţat în anul 1889, avându-l ca preşedinte pe Ioan-Iosif Ardelean). Tot aici s-a înfiinţat, în anul 1892, avându-l ca preşedinte pe Szeker Mihály[19], societatea de lectură mixtă, care a organizat diverse întruniri şi reuniuni şi a pus la dispoziţia sătenilor publicaţii ca: Gazeta Transilvaniei, Luminătorul, Familia, Tribuna, Calicul, Biserica şi şcoala şi altele), spectacole corale sub bagheta lui T. Brătescu, şi o petrecere, ambele onorate cu prezenţa lor de românii din Otlaca, Bichiş-Ciaba şi Jula. Răspândirea cântecelor româneşti, cultivarea limbii materne şi a obiceiurilor şi tradiţiilor populare reprezentau principalele obiective urmărite de corurile şi reuniunile de cântări care s-au constituit. În afara celui din Chitigaz, în 1886 s-a format, la Pocei, sub conducerea învăţătorului Mureşan, un cor. (Tot la Pocei, cu sprijinul ASTREI, a luat fiinţă o “Concordie”). 4 ani mai târziu, în 1890, s-a înfiinţat “Corul vocal român din Jula”, care i-a avut ca preşedinte pe Iustin Popovici, vicepreşedinte pe Ioan Mărcuş, casier pe P. Vlăduţ şi prim dirijor pe Ion Ionescu. Corul beneficia de o substanţială donaţie de 80 de fl. pe an din partea lui Teodor Papp. Restul fondurilor necesare le obţinea din încasările la concertele publice şi balurile pe care le organiza. Preotul Petru Biberea, ca preşedinte şi învăţătorul Teodor Mariş, ca dirijor, mai înfiinţează, în oraşul mic românesc din Jula, un nou “cor vocal român”, în anul 1912. În rândurile acestuia s-au numărat, la început, şi unguri, iar activitatea corului s-a bucurat de aprecieri chiar şi din partea şovinei prese maghiare. Din anul 1902 şi până în zilele noastre funcţionează şi la Bătania o “reuniune română de cântări”. La înfiinţarea acesteia preşedinte a fost ales Marcu Crişan, iar secretar Gheorghe Popovici. În majoritatea lor, aceste coruri sau reuniuni de cântări includeau în repertoriile lor, pe lângă piese de inspiraţie folclorică, şi lucrări ale unor compozitori români ca I. Vidu, Ciprian Porum-bescu, Theohar Alexi, I. Vorovchievici, G. Enescu, G. Dima etc. Totodată, ele au jucat şi un deosebit de important rol educâţiv, având în vedere faptul că funcţionau în cadrul unor societăţi culturale, în dotarea carora existau biblioteci cu cărţi, în majoritatea lor trimise de ASTRA, ca şi de o serie de alte ligi, asociaţii sau uniuni culturale din Regat, săli de lectură, precum şi alte dotări importante şi care beneficiau de fonduri materiale rezultate din donaţii, ca şi în urma activităţilor cultural-artistice proprii. Un alt aspect important îl constituie faptul că ele erau prezente în rândul bocuitorilor satelor,  prezentând spectacole şi concerte în diverse localităţi din împrejurimi. La fel de important este şi faptul că, pe lângă intelectuali, membrii corurilor erau ţărani ale căror educaţie muzicală şi orizont cultural erau substanţial perfecţionate prin participarea la acţiunile corale.            Interesul faţă de lectură, cântec, teatru este prezent în toate satele româneşti din Ungaria de azi. Nu este, deci, de mirare că aici au luat naştere echipe de teatru în limba română, tot cu sprijinul ASTREI, care susţineau reprezentaţii cu piese şi vodeviluri din creaţia autorilor români. În afara lor, la Jula, Otlaca, Chitighaz, Bătania sau Bichişciaba au avut loc spectacole ale unor trupe de teatru din Regat sau din Transilvania, bucurându-se de un interes imens în rândul spectatorilor români, fapt consemnat şi de Ioan Slavici în broşura sa intitulată “Românii din Ardeal”.

            În concluzie, putem spune că, până la realizarea statului naţional unitar român, prin actul de la 1 Decembrie 1918, ASTRA a fost instituţia culturală cea mai reprezentativă a spiritualităţii româneşti din monarhia austro-ungară, deci şi din părţile ungurene. Aşa cum s-a subliniat de unii cercetători ai activităţii şi rolului său, ea a fost simbolul energiei noastre naţionale şi spirituale. ASTRA ne-a păstrat, întâi închisă în inimi, apoi revărsată pe toate plaiurile întinse transilvane şi adânc în teritoriile Unguariei post-trianonice, iubirea de ce este al nostru şi mai ales convingerea că românii de pretutindeni sunt un singur trup, cu acelaşi sânge, aceleaşi vise şi idealuri.

DAN BRUDAŞCU


[1]Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului român –ASTRA

, cum i s-a spus în mod curent, a fost înfiinţată la 21 octombrie

 1861

 la Sibiu

, de către „inteligenţiile româneşti ardelene”, cum erau numiţi intelectualii vremii.Statuetele Asociaţiei precizau următorul scop al acestui for cultural: „Înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare şi editare de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ltiinţă şi arte şi alte asemenea. Asociaţia va avea un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar-prim, un secretar, un bibliotecar, şi arhivar, un casier, un controlor – toţi aleşi pe trei ani.”După elaborarea înfiinţării Asociaţiei, cei 212 membri înscrişi s-au întâlnit în şedinţa inaugurală, laSibiu

, în ziua de 23 octombrie

 1861

, alegându-i să conducă Asociaţia pe mitropolitul Andrei Şaguna

 – preşedinte, Timotei Cipariu

 – vicepreşedinte şi George Bariţ

 – secretar. Adevăratele ţeluri urmărite de Asociaţie erau conturate din prima zi: dorinţa fierbinte să fim o singură naţiune!Până la Unire, în frunteaASTREI

 au fost ca preşedinţi personalităţi politice şi culturale proeminente: Andrei Şaguna

, Vasile Ladislau Pop

, Iacob Bologa

, Timotei Cipariu

, George Bariţiu

, Ioan Micu-Moldovan

, Alexandru Mocioni

, Iosif Sterca-Şuluţiu

, Andrei Bârseanu

, iniţiatori de mari înfăptuiri, ideologi şi animatori înflăcăraţi. După ani de muncă laborioasă a ASTREI

 (conferinţe, editări de cărţi, înfiinţări de şcoli), Cipariu

 declara, în 1867

, următoarele: „Simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiei care i se cuvinte între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate. Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba.”

[2]Pasivismul politic este o decizie luată de populaţia majoritară românească din Transilvania, la recomandarea mitropolitului Andrei Şaguna, ca o reacţie la măsurile abuzive ale autorităţilor maghiare. El s-a dorit, într-un fel, şi un avertisment adresat Europei occidentale, cu privire la soarta disperată a unui popor, care, deşi majoritar, în ţara sa, era considerat „tolerat”, fără a se bucura de acelaşi tratament şi drepturi ca restul minorităţilor etnice, îndeosebi cu ungurii. Decizia, deşi justificată până la un anumit moment dat, s-a dovedit ulterior neinspirată şi contraproductivă şi datorită faptului că s-a ajuns ca românii să fie reprezentaţi în Parlamentul de la Budapesta de o serie de grofi unguri, deloc doritori să contribuie la propăşirea naţiunii române. De aceea, în urma unei confruntări dure în rândul clasei politice a românilor ardeleni (vezi, în acest sens, cazul „tinerilor oţeliţi”) s-a înţeles nevoia implicării şi participării la viaţa politică, pentru a face cunoscute şi doleanţele acestora şi a lupta pentru materializarea lor.

[3]Vezi şi articolul „Protopopii Petru Raţiu şi Ioan Berceanu în mişcarea naţionalã din Arad (1857-1880)” de Dan Demşea, în ANALELE BANATULUI, SN., ARHEO-LOGIE  –  ISTORIE, XVI, 2008,

http://muzeul banatului.ro/

 mbt/istorie/ publicatii/ab. htm 

[4]Cum, între anii 1820-1860, la Budapesta urmau studiile o serie de tineri români, îndeosebi ardeleni, parte din ei cu stipendii şi burse de la diferite fundaţii, precum cunoscutul fond Gojdu, parte în regim privat, şi cum la Budapesta trăia o importantă comunitate românească, formată din negustori, proprietari, tipografi, cenzori  şi editori de presă românească, precum cunoscuta Tipografie de la Buda, se deschidea posibilitatea iniţierii unor forme de învăţământ în limbile minorităţilor din cea de a doua capitală a Imperiului austro-ungar. Aceşti tineri au prins şi reformele liberale iosefine, care acordau drepturi sporite popoarelor din imperiu, printre care dreptul la şcoală in limba maternă. Cele mai frecventate cursuri ale tinerilor intelectuali români în Budapesta erau studiile de drept, medicină, filosofie şi teologie. Ca urmare, aceştia se organizează în cluburi şi asociaţii, cu scopul unor întâlniri culturale şi organizarea de acţiuni menite să-i adune pe toţi tinerii români aflaţi la studii şi să impulsioneze sentimentul naţional. Sigismund Pop, D. Birăuţiu, Iosif Vulcan, Al. Roman sunt câteva nume de iluştri proprietari şi editori, cu o vastă activitate editorială şi de presă în limba română din Budapesta. Necesitatea pornirii învăţământului superior în română venea dinspre acest grup de intelectuali, la care au fost conectaţi şi reprezentanţi ai bisericii greco-catolice de la Samuil Vulcan la Vasile Erdely

   Ca atare, ideea înfiinţării unei catedre de română la Universitatea regească din Budapesta datează cu mult înainte de momentul inaugural, cel din 1863. Implicarea încă din 1861 a lui Iosif Vulcan, a episcopului  greco-catolic Vasile Erdely şi a intelectualilor români din Ungaria a pregătit acest moment important pentru studenţimea din Buda. Ca urmare şi a reformelor liberale produse în aşa zisa  deschidere spre cultură a Curţii imperiale austriece, dar şi ca suport spiritual al studentimii vieneze, la finele anului 1862, împăratul Iosif emite decretul de numire a lui Alexandru Roman ca „profesor estraordinariu la universitatea regească din Buda”. Astfel că, la 23 martie 1863, în discursul inaugural, primul profesor al catedrei rostea îndemnul şi bucuria de a promova cultura şi limba maternă, pentru prima dată la Buda. Alexandru Roman, deputat dietal,  redactor de presă românească (Concordia, apoi Federatiunea), reitera la Buda un traseu al începuturilor învăţământului de limba română: primul profesor care preda limba română la gimnaziul din Beiuş şi Oradea.

[5] Originar din Jula a fost şi renumitul general Gheorghe Pomuţ, emigrat, în 1850, care devine mai târziu consulul general al Statelor Unite în Rusia. „Fiului potcovarului român din Jula i se datorează că Alaska îi aparţine azi statului american”. (cf. Românii din Ungaria, editor responsabil dr. Ioan Ciotea, p 21).  Spre deosebire de generalul Pomuţ, Kossuth a emigrat în SUA, cu sprijinul unor cercuri şi forţe francmasonice occidentale şi nord-amerciane, doar pentru a-l face scăpat de răspundere pentru crimele odioase săvârşite de el sau din porunca lui în timpul revoluţiei de la 1848-1849, de fapt primul război româno-ungar pentru Ardeal. Deşi erau conştiente de aceste crime împotriva umanităţii şi a poporului român, pline de cinism, aceste cercuri i-au organizat odiosului criminal maghiar o primire triumfală şi au aranjat, în diverse centre ale SUA, întâlniri, recepţii şi discursuri, ce urmăreau ascunderea faptelor lui abominabile şi prezentarea sa ca un erou al luptei împotriva imperialilor habsburgi.

[6]Vezi articolul semnat de Pr. Teodor Mariş, Viaţa şi activitatea Ierom. Ghenadie Gh. Bogoevici, în Foaia românească, 16 sept. 2005, p. 12.

[7]În Ardeal, trupele diletante se vor înmulţi şi, în 1870, va lua fiinţă Societatea pentru fond de teatru român în Ardeal, temelia Naţionalului transilvan. (vezi şi articolul Bătălia pentru afirmarea unui teatru naţional  de Ionuţ Niculescu – în revista Teatrul, nr. 8/1989

[8]Se înfiinţează „Societatea pentru fond de teatru român în Transilvania” care organizează adunări anuale în diverse oraşe ardeleneşti, stimulînd viaţa cultural-artistică în limba română.

[9]Grupare de tineri intelectuali ardeleni, constituită în jurul redacţiei publicaţiei arădene „Tribuna”, având, ca unul din mentorii săi de seamă, pe Octavian Goga, care, în perioada 1910-1911, îndeosebi, vor duce o luptă acerbă împotriva structurilor anchilozate şi învechite ale P.N.R., militând pentru renunţarea la pasivism şi implicarea directă în viaţa politică în vederea mai adecvatei afirmări şi apărări a intereselor românilor din imperiul austro-ungar. Mişcarea a stârnit amplu ecou în întreaga lume românească, atrăgând de partea cauzei sale o serie de importanţi scriitori din Vechiul Regat, inclusiv pe I.L. Caragiale. La iniţiativa lui Octavian Goga, au fost organizate întâlniri şi serate literare, cu participarea scriitorilor favorabili cauzei lor, pe tot cuprinsul teritoriului locuit de români, deci şi în zonele aflate azi între fruntariile Ungariei post-trianonice. Având o putere mai mare şi dispunând, indirect, şi de sprijinul autorităţilor dualiste, speriate de caracterul intransigent şi care nu admitea compromisuri a tinerilor oţeliţi. În cele din urmă, s-a decis încetarea activităţii publicaţiei „Tribuna” din Arad, iar autorităţile şi-au intensificat controlul asupra agitatorilor români.

[10]Ion Ciocanîşi prelungeşte şederea în capitalaUngariei

 încă 4 ani, pentru a obţine diploma de profesor, răstimp în care lucrează la publicaţia Albina

”. Primeşte, la 10 mai

 1878

, diploma de profesor având ca specialităţi principale româna

 şi geografia

, iar ca specialitate secundară istoria

.Se întoarce laNăsăud

 în vara anului 1878

, unde este numit profesor la gimnaziu. În 1880

 este ales director provizoriu, pentru ca în 1882

 să fie numit profesor ordinar (titular şi diriginte) şi director definitiv. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Amalia Piciu.Din1886

 este preşedinte al Fondurilor şcolare năsăudene. În anul 1890

 este decorat cu „Crucea de cavaler” al ordinului Francisc Jozef, recunoscându-i-se meritele pentru activitatea dusă în fruntea gimnaziului şi a fondurilor şcolare. Dintre aceste realizări, cea mai importantă este cea a ridicării edificiului gimnaziului din Năsăud.În1896

 este ales pentru prima dată deputat al cercului Năsăudului

 pentru parlamentul din Budapesta

. Avea să îndeplinească această funcţie timp de aproximativ două decenii, în perioada 1896

1915

 (cu excepţia intervalului dintre 1901

1903

).În anul1898

 este numit profesor la catedra de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta

. Va ramâne în această funcţie de mare responsabilitate şi onoare până în anul 1909

, când se pensionează. Crează în această perioadă fundaţia „Amalia Ciocan”. Scopul acesteia era acordarea de burse studenţilor români care se remarcau în domeniul limbii şi literaturii române. Moare în anul 1915

, la 6 septembrie

.

[11]Alexandru Roman(26 noiembrie

 1826

, Auşeu, Bihor

 15

/27 septembrie

 1897

, Sebeş

) a fost îndrumător cultural, publicist, membru fondator al Academiei Române

, unul dintre primii profesori români care a ţinut prelegeri şi a predat în limba română în Transilvania

.Studiile primare şi secundare le-a terminat laBeiuş

 şi Oradea

. A urmat studiile universitare la Viena, unde a studiat filosofia, matematica şi teologia. A fost profesor la gimnaziul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuş. Aici a fost primul profesor care a ţinut prelegeri în limba română. Din 1851

 a devenit profesor titular de limba română la Academia de drept din Oradea, iar din 1862

 până în 1867

 a fost profesor de limba română la Universitatea din Budapesta

. De altfel, el a fost iniţiatorul şi fondatorul catedrei de limbă şi literatură română de la universitatea maghiară.În1866

 Alexandru Roman s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Literare Române, cea care a devenit Academia Română

. El s-a mai numărat printre organizatorii Societăţii de Leptură a Junimei Române Studioase (1851

) şi ai Societăţii Petru Maior (1862

). A fost redactor al gazetelor „Concordia” (înfiinţată la Budapesta în 1861

, în colaborare cu Sigismund Pap

, până în 1866

) şi la „Federaţiunea” (1868

 1876

), înfiinţat tot de el la Budapesta. În paginile acestor reviste a publicat articole deosebit de virulente care i-au atras numeroase procese de presă şi care au culminat cu Pronunciamentul de la Blaj din 1868, articol pentru care a fost condamnat la un an de închisoare.Între1865

 şi 1888 a fost deputat în Cameră (parlamentul maghiar), unde a apărat drepturile românilor din Transilvania

.

[13]Iosif Popovici (1876 – 1928) un lingvist cunoscator a mai multor limbi, totodată expert în fonetică, cercetător al dialectelor, filolog, etnolog. In 1900 îşi dă doctoratul la Viena din filologie clasică şi filologie comparată indo-germană. Titlul tezei sale este Principalele caracteristici ale celor mai vechi cuvinte împrumutate din slavonă de limba română (Einige der Hauptkriterien der altesten slavischen Lehnworter im Rumanischen). In 1905 pleacă din Viena pentru a rămâne conferenţiar la Universitatea din Pesta. Ţine următoarele cursuri: Gramatica română, Fonetica limbii române, Istoria literaturii române, Limba română în sec. XVI, Limba română populară în sec. XVII, Exerciţii stilistice româneşti, Dialectul limbii române din Istria, Dialectologie română, Literatura poveştilor populare româneşti, Poezia populară românească (produse epice), Poezia populară românească (Satira), Limba română pentru începători.

[14]Vezi şi articolul ”La Budapesta s-a cinstit amintireaa lui V. Babeş”, semnat de T. Boca, în Foaia Românească, 12 noiembrie 2004, p.  3.

[15]„La Jula funcţionau mai multe cercuri de lectură româneşti. Aici este născut Moise Nicoară, care în 1822, înfiinţează  Institutul Teoplogic din Arad, David Voniga, care, scoate în 1895 la Bichiş-Ciaba, prima revistă tipărită a acestor meleaguri, cu titlul „Lumina” (cf. Românii din Ungaria, editor responsabil Ioan Ciotea, p. 21).

[16]Tot din Jula a fost originar George Pomuţ, „care pleacă în 1850 spre New York, participă la războiul de secesiune, iar în 1866 generalul George Pomuţ este numit de preşedintele S.U.A. consul la Sankt Petersburg. Americanul acesta de origine română (pornit spre lumea largă din Jula) avea să hotărască suprafaţa actuală a statului american, prin negocierile cu Rusia asupra Alaskăi, în numele Casei Albe. De bună seamă că Pomuţ a fost seducător, de vreme ce ţarul făloasei Rusii a vândut-o americanilor” (cf. C. Cotuţiu, op. cit., p. 23).

[17]Voniga David, preot, publicist. Născut la 8 sept. 1967, în Jula, mort la 8 iulie 1933, în Giroc, lângă Timişoara. Liceul în Gyula, Szarvás, Beiuş şi Budapesta, studii teologice la Institutul din Arad (1887-1890).

[18]

Două sunt momentele care marchează descendenţa actualei reviste culturale. Primul, mult mai îndepărtat în timp, care recuperează atât pagina de titlu, dar care reactivează şi sentimentul tradiţiei în presa scrisă românească din Ungaria, se situează in decembrie 1894, când apare, la Jula (Gyula), publicaţia “Lumina”, având ca redactor responsabil pe David Voniga (1867-1933), proaspătul absolvent de teologie, iar ca prim-colaborator pe prof. dr. Elefterescu. E vorba de un „organ eclesiastico-didactic, social şi literar”, cu redacţia la Jula şi tipărit la Bichişciaba. Ziarul, cu aparitie neregulată, apare între decembrie 1894 şi iunie 1985, în total 12 numere. Câteva din rubrici şi semnături, la acest început: Educaţiune şi instrucţiune, Misiunea preotului, Predici poporale, Cronica, Foiţa Luminei, Bibliografia, Poşta redacţiei. Materialele religioase sunt susţinute de David Voniga, dr. Elefterescu, preoţii Mihai Păcăţan, Gavril Bodnariu, I. Tioldan, iar cele culturale şi sociale de dr. Victor Babeş, Teodor Contea, Emilia Lungu, Lucreţia Ciobriş, I. Grofşorean, George Ciuhandu. Se dau şi informaţii despre Societatea de lectură „Petru Maior” a studenţilor de la Budapesta, precum şi despre generalul Gh. Pomuţ. Tot aici este anunţată apariţia primului volum de versuri al lui David Voniga, “Dor si jale”, apărut la Jula în 1883. Al doilea moment este revista de cultură, “Timpuri”, apărută în 1985, având un colectiv vast la început: Tiberiu Herdean (redactor-şef), L. Borza, Mihai Cosma, Gh. Santău, M. Berényi, Gh. Petruşan şi alţii. Revista a apărut anual, din 1985 până în 1989, şi a cuprins studii şi cercetări de cultură, limbă şi istorie comunitară. Grupul compact valoric de la această revistă a făcut ca să constituie şi prima formă instituţionalizată de strângere a rândurilor intelectualilor în viitoarea Comunitate a cercetătorilor şi creatorilor români din Ungaria. In substanţă, această revista stă la temeiul viitoarei “Lumina”, ce apărea la inceputul anului 1893. “Lumina” în actualitate articolul-program care deschide seria noua a revistei , “Moştenire şi tradiţie”, semnat de Gh. Petruşan, sesizează raportul dintre vechea revistă a lui D. Voniga (ca titlu şi spiritualitate) şi revista “Timpuri” (ca organizare şi obiect), prin împăcarea dezideratului identitar cu constituirea unei tradiţii: “Noi am făcut şi facem unele eforturi pentru a scoate la iveală trecutul nostru cultural, dar ele rămân, până la urmă, nişte acţiuni izolate ale câtorva intelectuali şi rareori reuşim să transformăm această moştenire în tradiţie, după care să ne orânduim viaţa spirituală”. Revista îşi afirmă pe pagina de titlu ”Lumina”, nume datorat lui Voniga din 1894, dar în noua formulă şi redactare, având ca editori responsabili pe Gh. Petruşan, apoi pe Elena Munteanu-Csobai, apare sub egida Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria. Cu aparitie anuală, din 1993 (număr triplu, Lumina ‘90 ‘93) publicaţia şi-a câştigat în toţi aceşti ani un prestigiu binemeritat în comunitatea românească din Ungaria. Aceasta şi pentru faptul că diversitatea rubricilor şi a colaboratorilor s-a îmbunătăţit în mod constant de la apariţie încoace. În plus, o reevaluare a tradiţiilor culturale, istorice, etnografice şi religioaso, cu accent pe comunele româneşti, a făcut ca revista să se deschidă spre configurarea unui spaţiu cultural, cu întreg specificul local. Unele materiale sunt medalioane ale unor personalităţi româneşti cu activitate dinainte de 1900, precum Moise Nicoară (in primul număr), David Voniga (in nr. din 1995), George Pomuţ (nr. din ‘98 şi ‘99), Emanoil Gojdu (nr. din 2000‚ 2001); altele insistă pe istoricul unor instituţii româneşti din Ungaria, precum Şcoala Superioară de la Seghedin, Szarvas (nr. din ‘96), Şcoala Confesională greco-orientală din Micherechi (nr. din 2000), Biserica baptistă din Micherechi (nr. din ‘97, ‘98), Biserica din Apateu (nr. din 2002). Cele mai multe articole sunt fragmente de studii de cercetare legate de cultură, istorie, limba şi literatura la românii din Ungaria, precum istoricul grupurilor etnice din Câmpia Ungară (nr. din ‘99), despre diftongi şi triftongi (nr. din ‘95), despre biografia lui Samuil Micu-Clain şi Petru Maior (nr. din ‘96), despre revista Lumina la inceputurile sale (nr. din ‘95) ori despre cronica activităţilor de la Institutul de cercetări (nr. din ‘96) şi istoricul comunei Bedeu (nr. din ‘96) Despre artiştii plastici, scriitori şi formaţiile corale ale comunităţii sunt prezentate portrete de artişti, Ştefan Oroian (nr. din ‘02), de poeţi, Lucian Magdu (nr. din ‘90-93), corul „Pro Musica” din Jula (nr. din ‘98). Altele sunt articole de opinie şi atitudine, privind soarta intelectualului din comunitate (nr. din ‘95, ‘99), sau despre invăţământul minorităţilor în baza legilor maghiare (nr. din ‘95). Un loc aparte îl formează şi prezentările de reviste şi cărţi ale autorilor şi redactorilor români din Ungaria (revista “Convieţuirea”, cartea Emiliei Martin Nagy despre vestigiile bisericii ortodoxe române din Ungaria, despre publicaţia monografică ”Bătania”). Rubricaturile se completează cu ştiri despre diferite activităţi culturale, recenzii, cronici de expoziţii plastice. De semnalat că apar nume de colaboratori interni, din rândul cercetătorilor români autohtoni (Elena Csobai, M. Berényi, Al. Hoţopan, Mihaela Bucin, T. Boca), alături de personalităţi din România (acad. Cornelia Bodea, Eugen Glück, Aurel Sasu, Elena Rodica Colţa). Unele numere fac locul ţi unor creaţii literare ale comunitarilor( poezie, proză sau eseu), de la Maria Berényi, Gheorghe Ruja la Ilie Ivănuş, Petru Câmpian, Ştefan Frătean, Gh. Petruşan. Apărută prin grija muzeografului Elena Csobai, revista “Lumina” continuă să fie principala tribună anuală a preocupărilor majore ale comunităţii românesti din Ungaria. Cum afirma şi Tiberiu Boca, intr-unul din eseurile sale despre problematica intelectualului minoritar, condiţia intelectualului român din Ungaria se mişcă pe o sumedenie de stări şi atitudini de continue frustrări şi tot atâtea infrângeri şi speranţe: “Mai avem, din fericire, şi o patură mai mică a intelectualităţii, care şi-a găsit ţeluri concrete, ţeluri care nu rămân idealuri, ci se materializează. Când vom ajunge la faza autodefinirii intelectualităţii noastre? Când vom trece de la vorbe goale la cuvinte substanţiale? Răspunsurile sunt de neconceput şi tot paradoxale, aşa sunt, cum suntem şi noi: intelectualitatea română din Ungaria.

[19] Nu trebuie să surprindă  faptul că o serie de nume apar maghiarizate având în vedere agresiva politică de maghiarizare promovată prin Legile Apponyi şi Tisza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s