~Aliona Grati, Inga Druţă: „Impresii pe două voci“

A.G. La sfârşitul lui martie am avut ocazia, Inga Druţă şi subsemnata acestor rânduri, ambele de la Academia de Ştiinţe a Moldovei, să participăm la Colocviul Internaţional cu genericul Les langues-cultures à l’université, organizat de Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Asemenea manifestări ştiinţifice sunt întotdeauna profitabile pentru oricine îşi doreşte un eventual schimb de experienţă, cu atât mai mult pentru noi, cei din Republica Moldova, nerăbdători a intra în contact direct cu lumea liberă şi cosmopolită. Întrunirea în chiar inima Bucureştiului a avut, desigur, nivelul aşteptat, cel pe care ne-am obişnuit a-l numi european. Programul anunţa un bogat repertoriu de comunicări, câteva zeci de personalităţi din domeniul filologiei de la Bucureşti şi din alte oraşe ale României, oameni de ştiinţă din Franţa, Finlanda, Turcia, Bulgaria, Algeria, Liban şi Taiwan şi-au propus să se lanseze într-un dialog privind dimensiunea interculturală a învăţării limbilor străine, competenţele socioprofesionale ale traducătorului, demersul discursiv al culturii „celuilalt” etc. Perspectiva de a asculta în următoarele trei zile discursuri emancipate de campania electorală ni s-a părut fantastică, cum ni s-a părut la fel de extraordinară ideea de a uita, măcar pentru un scurt timp, de problema identitară expusă dizgraţios în articolul 13 din Constituţia (nu pot să zic: a noastră) Republicii Moldova. Ei bine, nu a fost să fie…

Impresionate de nivelul susţinut al şedinţei în plen şi profitând de circumstanţele deosebit de favorabile, am început să urmărim cu atenţie lista vorbitorilor în căutarea unor eventuali parteneri de proiecte şi colaborări. În una dintre secţiuni urma să vorbească o cercetătoare din Rusia cu un nume care nu ne spunea nimic – Vera Dmitrieva. Faptul că venea de la Sankt Petersburg, capitala culturală a Rusiei, ne-a determinat să o căutăm febril prin sală, încercând să descifrăm de la distanţă numele de pe ecusoane. Era chiar în faţa noastră. Organizatorii colocviului au menajat-o, oferindu-i un traducător (o tânără care vorbea bine ruseşte, venită şi ea ceva mai înainte din Republica Moldova în căutarea unei vieţi mai bune). Discutau şi în spaniolă, deconstruind imaginea noastră despre cetăţeanul rus care ţine morţiş să vorbească peste tot doar pre limba lui, aşa că ne-am apropiat de ea în timpul unei pauze de cafea pentru a face cunoştinţă şi a afla nemijlocit de la sursă preocupările de ultimă oră ale filologilor din oraşul de pe Neva. La început, conlocutoarea noastră a rămas uşor surprinsă că poate comunica – la Bucureşti! – în limba rusă, aproape imediat însă şi-a recăpătat siguranţa de sine, probându-şi ursul siberian deşteptat prematur din bârlogul inconştientului. Discursurile i-au devenit din ce în ce mai înflăcărate şi, spre stupoarea noastră şi nedumerirea celor care nu o înţelegeau, Vera Dmitrieva a început să ne debiteze cu tupeu (culmea, în chiar centrul Bucureştiului) argumente privind un oarecare criteriu social care ar permite învăţaţilor să confirme existenţa limbii „moldoveneşti”.

Aflate încă sub efectul primelor impresii, i-am arătat cuminte dezacordul. Pe o tonalitate mai puţin înfierbântată, colega mea a întrebat-o dacă a discutat vreodată acest subiect cu savantul rus Rajmund Piotrowski, care reprezintă, se ştie, comunitatea filologică din Sankt Petersburg. Drept răspuns, dânsa ne-a oferit câteva detalii „non-ştiinţifice”, intime, aş spune, din viaţa omului de ştiinţă, care, probabil, trebuiau să pună într-un con de umbră afirmaţiile acestuia despre inexistenţa limbii „moldoveneşti”. Spectacolul ar fi fost suficient de distractiv dacă discuţia noastră se termina aici, însă „femeia-savantă” Vera Dmitrieva a crezut de cuviinţă că lecţia nu a luat sfârşit şi a început să ne toarne câte şi mai câte, mai cu seamă despre faptul că Dunărea ar despărţi teritoriul unde se vorbeşte limba română de un altul, ai cărui locuitori ar comunica într-o limbă hibridă, intermediară între română şi limbile vecine. „Dunai ne pereidioşi, ne pereplâvioşi”* – repeta dânsa metaforic, cu agresivitatea pe care o percepeam ca şi cum familiară după atâţia ani de convieţuire cu „fratele mai mare”, cel kulturnic. Mi-am imaginat îndată figurile celor din Iaşi, Suceava, Huşi etc. la auzul acestor inepţii. „Bine, i-am zis eu, dar oamenii demult au găsit soluţia  transcenderii rapide a Dunării.” Replica mea şi zâmbetul complice al colegei mele nu au fost băgate în seamă, iar către sfârşitul pauzei ne-am trezit, colac peste pupăză, invitate în secţiunea unde urma să-i ascultăm judecăţile în ceea ce priveşte „La situation des langues sur le territoire de la Presqu’ile Ibérique”. Ferească-i Dumnezeu pe spanioli de criteriile imperialiste!

Dovezile certe că avem în faţă un caz de autism nu ne-a împiedicat, a doua zi, să încercăm a o convinge pe colega noastră provizorie că nu are dreptate. Şi aici e cazul să-i dau cuvântul Ingăi Druţă, care are darul coerenţei de lingvist şi al exactităţii de terminolog şi care îşi va reproduce mult mai bine discursul persuasiv.

I.D. „Ia s-o bat pe rusoaică cu propriile-i arme!” – mi-am zis şi am intrat în regimul upload, fişierul „Romanişti ruşi celebri despre unitatea moldo-română”.

Prof. dr. Ruben A. Budagov, membru corespondent al Academiei Ruse de Ştiinţe (Sankt Petersburg-Moscova): Unitatea de limbă româno-moldovenească s-a cristalizat de foarte multă vreme, încă din perioada de formare a limbilor romanice. La ora actuală această teză este recunoscută de toţi specialiştii care tratează problema în cauză. Ca şi mulţi alţi lingvişti sovietici, am căzut într-un timp în greşeală, când mă străduiam să depistez o anumită „autonomie” a limbii „moldoveneşti” faţă de limba română. M-am străduit cât m-am străduit, dar n-am reuşit să arăt – pe bază de fapte concrete şi edificatoare – deosebirile dintre limbile „moldovenească” şi română, în afară de câteva împrumuturi din rusă, nesemnificative pentru structura unei limbi. Nici datele lingvistice, nici datele istorice nu au oferit şi nu oferă temeiuri pentru a încadra graiurile moldoveneşti de la vest de Prut într-o limbă, iar graiurile din RSSM într-o altă limbă. Pentru a dovedi totala lipsă de seriozitate a celor ce susţineau contrariul, am recurs la o „probă simplă şi incontestabilă” – începutul Luceafărului eminescian, după ediţia critică a lui Perpessicius şi după ediţia „moldovenească”, apărută la Chişinău în 1954, cu litere ruseşti, şi începutul Amintirilor din copilărie ale lui Creangă. Unica „deosebire” se reducea la alfabet, în rest totul este exprimat absolut la fel. Prin urmare, „moldoveneasca” şi româna nu sunt două limbi diferite, ci o singură limbă, care are o structură gramaticală unitară şi un fond principal de cuvinte tot atât de unitar1.

Prof. dr. Stanislav Semcinski (Kiev): Marele lingvist Eugen Coşeriu, originar din Moldova, menţiona într-o lucrare că nu este o regulă ca limbile să aibă acelaşi nume ca şi popoarele care le vorbesc; din punct de vedere istoric, nu popoarele sunt cele care determină denumirea limbilor, ci dimpotrivă. Orice dicţionar enciclopedic conţine date cu privire la faptul că există un număr extrem de mare de cazuri când mai multe popoare vorbesc una şi aceeaşi limbă, de exemplu, în limba engleză, sau în variantele ei locale, vorbesc englezii, americanii din SUA, anglo-canadienii, anglo-australienii, anglo-neozeelandezii, anglo-africanii ş.a. Spaniola se vorbeşte nu numai în Spania, ci şi în America Latină, portugheza este vorbită nu numai de către portughezi, ci şi de către brazilieni, ca şi de mai multe popoare africane, iar germana este limbă oficială în Germania, Austria, Elveţia, Luxemburg, Belgia. Astfel, la întrebarea cum trebuie să fie denumită limba oficială a Republicii Moldova, există un singur răspuns: din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română. Până nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite – latină în România şi rusă în Moldova, deosebire care nu mai există (din 1989). Limba întrebuinţată în calitate de limbă oficială în Moldova reprezintă de facto una dintre formele de existenţă ale limbii române contemporane. Din cele mai vechi timpuri, identitatea limbii pe teritoriile est-romanice dunărene era limpede nu numai pentru exponenţii ei, ci şi pentru vecinii acestora. Slavii de Răsărit, în special ucrainenii, îi numeau pe timpuri cu un singur nume atât pe locuitorii Moldovei, cât şi pe cei din Valahia, chiar şi pe o bună parte din locuitorii Transilvaniei; toţi erau pentru ei volohi (valahi), ceea ce demonstrează că ucrainenii îi identificau pe moldoveni, transilvăneni şi munteni după limbă. O asemenea identificare a fost moştenită din limba protoslavă, în care voloh însemna „om care vorbeşte o limbă latină (romanică)”, iar slavii au împrumutat acest nume de la germani (volcae).

În primii ani după ocuparea Basarabiei (1812), în Rusia era recunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de „limbă românească”. În 1816 la Chişinău a apărut o Carte de rugăciuni, tipărită în „româneşte în exarhiceasca tipografie a Basarabiei pentru bisericile şi preoţii moldoveni”, iar în 1817 a fost editat în „rumâneşte” şi Ceaslovul. Pe Noul şi Vechiul Testament, tipărit în 1819 la Sankt Petersburg, era indicat „tălmăcire românească”2.

Prof. dr. Rajmund Piotrowski (Sankt Petersburg): Limba română şi „limba moldovenească” sunt denumiri ale aceleiaşi limbi. Termenul „limba moldovenească” are o istorie mai veche în Basarabia, fiind un instrument al politicii imperiale ţariste, iar apoi al politicii staliniste-bolşevice. Menirea lui era de a izola Basarabia, iar mai târziu RSSM, de arealul românesc3

…însă ochii rusoaicei semnalează clar: Cannot find server. Connection failed!

„Dunai ne pereidioşi, ne pereplâvioşi…”

A.G. Nici acest episod regretabil şi nici chiar ştirile despre isprăvile de la frontieră, aşijderi şi altminteri „minunate”, ale demnitarilor Republicii Moldova în preajma sărbătoririi a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, nu au avut puterea să ne spulbere resursele de entuziasm. Bucureştiul ne administra băi de soare vernal, alternate cu ploi curative. Deşi grăbiţi, bucureştenii ne ghidau binevoitori printre casele prea frumoase pentru a ne ordona capacităţile de orientare spaţială. Discursurile calme şi consistente ale participanţilor la colocviu, care şi-au făcut din învăţarea limbii pornind de la celălalt, de la diferenţele lui culturale, sociale, psihologice etc. un obiect de preocupare ştiinţifică, ne-au proiectat într-o altă dimensiune, cea a reciprocităţii active într-o lume globală, acolo unde nu ne mai urmăresc viziunile anchilozate ale foştilor/actualilor/viitorilor prestidigitatori de limbi proletcultiste.

* „Dunărea nu poate fi trecută nici pe jos, nici înot.”

1 Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, articol scris în colaborare cu S.B. Bernstein, prezentat în 1956 la revista Voprosy jazykoznanija (Probleme de lingvistică) din Moscova şi interzis pentru publicare. Apărut în 1988 în revista Nistru, nr. 11, p. 132-136.

2 Limba română, nr. 4 (22), 1995, p. 29-32.

3 Limba română, nr. 4 (22), 1995, p. 25-28.

ALIONA GRATI, INGA DRUŢĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s