~Ovidiu Vuia: „Cântece pentru România“

GLORIOSULUI POPOR ROMÂN

22 Decembrie, 1989

Aşa cum am prezis, când v’aţi mişcat

Cu voi pornit-au toţi Carpaţii’n vale,

Oricât era duşmanul de’narmat

Să vă oprească n’a putut, din cale.

Cei morţi de gloanţe vă dădeau puteri

Priveaţi doar către ziua cea de mâne,

Călcând pre drumul sfintei învieri

Pe steag aţi scris: Deşteaptă-te Române.

Şi poate nici cei mai viteji eroi

Rămaşi înscrişi prin grandioase fapte,

N’au izbutit să’nvingă-aşa ca voi

Făcându-vă din trupuri, cazemate.

Coborâtori de pe mioritic plai

Istoria nici când n’o să vă uite,

De-acuma ţara să v’o faceţi rai

Rugăm pe Dumnezeu, să vă ajute.

_______________

LEGĂMÂNT SACRU

Jurăm să nu mai fim robi niciodată

Şi din morminte că ne vom întoarce

Dacă duşmanii s’or gândi vreodată

Iar temniţă din ţara noastră-a face.

Jurăm, tiranilor o luptă grea,

Până din gliile romano-dace

Chiar şi sămânţa le va dispărea.

_______________

FEMEIA CU STEAGUL ROMÂNESC

Timişoara, Decembrie 1989

Pe casa roşie te-ai căţărat

De-asupra ei să fluturi tricolorul

După ce’n mijloc stema i-ai tăiat

Cu ea, să piară şi cotropitorul.

Când ai căzut sub gloanţe secerată

Din tine şi-a luat eternă, zborul

Ea, Patria, din lanţ eliberată!

_______________

GENERALULUI VASILE MILEA

I-ai refuzat pe marii trădători

Şi’n loc de ordin trupelor să tragă

În neamul tău, ai preferat să mori.

Prin tine urcă baciul cu desagă

Spre vatra unde-urieşii stau la sfat,

În toate, omenia li-a fost dragă

Vânzarea fratelui lor, niciodat.

_______________

PE DRUMUL SIONULUI

– după Psalmul 125 –

Când domnul i-a întors la ei în ţară

Pe robii din Carpaţi, părea că e doar vis:

Râdeam, simţind că’n jur o nouă primăvară

Spre cer lumina ei curată şi-a deschis.

Ziceau popoarele că „s’antâmplat minune

Cu dânşii”, iară noi de bucurie plini

Rosteam lui bunul Dumnezeu o rugăciune

Ca’n Getsimani sub umbra sfinţilor măslini.

Ne’ntoarce fraţii dragi, tu, Doamne prea mărit

cum curge apa Dunării spre răsărit.

Câţi lacrimi semănat-au, se vor bucura

Că rodul lor bogat îl pot a secera

Şi câţi au jeluit pe brazda semănată

Cântând, toţi snopii aduna-vor, laolaltă.

_______________

CÂNTEC PENTRU ŢARA MEA, TRANSILVANIA

Mi-e gândul Transilvanie, la tine

Că duşmanii, acuş numai să poată

Ducându-ţi jale’n văile senine

Ar vrea să pieri ca Horia tras pe roată.

Pământ străbun, tu eşti viaţa noastră

Cu sânge am stropit ogor şi munte,

Din spre Feleacuri pasărea măiastră

Ne-a înălţat la Dumnezeu, o punte.

Străinii i-om primi cu omenie

Chiar şi veniţi de totului departe,

Dar dacă ne vor cere-autonomie

Îi vom ruga s’o caute’n altă parte.

_______________

PENTRU ROMÂNIA LIBERĂ DE MÂINE

Cum stie credinciosul sfânta scară,

Îngenunchiat, umil, până’n altar,

Aşa mă reîntorc la tine ţară

Visând Carpaţii cu-ape de cleştar.

Prin codru ramul sterp scoate vlăstar

Şi iarna deodată-i primăvară,

Străbunii în mormântul lor tresar

Că v’aţi bătut şi sunteţi liberi, iară.

Eu plaiurile vreau să le străbat

Pe urma bourilor, din otavă,

Unde’n legende clopotele bat

După măsura veşniciei, gravă.

– Şi fericit voi fi dac’aţi urcat

Întreaga Românie până’n slavă!

_______________

ÎNCHINARE ROMÂNIEI

după Psalmul 136

La apa Vavilonului

Jeluind de ţara Domnului,

Acolo şezum şi plânsăm

La voroavă că ne strânsăm

Şi cu inemă amară

Prin Sion şi pentru ţară.

(Dosoftei, Din Psalmul 136)

Pe lângă apa rece-a Rinului

Am stat îngenunchiaţi şi-am jeluit ades,

Până când dorul, mir al chinului

Ne întorcea acas, cum la un vechi eres.

Pe malul cenuşiu, însingurat

Uitat-a să mai cânte sufletul, rob mut,

De sălciile triste-am spânzurat

Mulţimea harfelor oricâte am avut.

Pe-acest pământ atâta de străin

N’o să răsune’n vale, cântecul din nai,

Şi nici nu vor juca’ntr’un loc sorin

Păstorii Mioriţei, hora lor, ca’n rai.

Bătut-a’n turnuri aşteptatul ceas

Zac duşmanii de piatră’n creştete loviţi,

Din temelii acuma v’a rămas

Ai ţării meşteri, ce-a scăpat de cnut, să fiţi.

O, neam viteaz, ascultă vorba mea

Cu tot ce port mai luminos, azi sunt al tău,

Dacă vreodată totuşi te-oiu uita

Doresc să mi se’ntâmple cel mai mare rău.

Tu Românie, sfânt Ierusalim

Prin munţii căruia îl caut pe Dumnezeu,

Nimic nu-i decât tine mai sublim,

Eşti viaţă, începutul şi sfârşitul meu!

_______________

VERSURI FRATELUI MEU DE-ACASĂ

Nu-i nimica în lume să-ţi semene

Fiu al ţării şi-al neamului, prietene.

Am stăbătut pământu’n lung şi lat

Dar în zadar, acolo n’am aflat

Biserică şi vatră cum sunt pe la tine în Carpaţi,

Unde la masa zisă a tăcerii, stau strămoşii adunaţi,

Cu cer senin şi lutul mirosind a flori şi pită

Înalţă’n slava bradului, coloana infinită.

În jos pe firul apelor, prin ţara muşatină

Trec zimbrii, din luceferi căutând să bea lumină

Şi poartă cruci de-azur şi nestemate’n coarne

Să le închine, drept odonare, Ţie, Doamne.

Aşa că prietene’ntr’o zi descălecând în pragul tău

Ţi-au dat puterea stâncilor din Retezat şi din Ceahlău

Ca pasărea legendei, minunat ai renăscut

Luându-ţi pentru luptă pieptul gol, armă şi scut,

De moarte unii-au vrut să aibe parte

Decât robia şi pe mai departe.

Duşmanii toţi i-ai alungat, înghită-i beznele, pustia

Să nu’ndrăznească vreodat, să mai ajungă’n România!

_______________

ŞI EI SE VOR ÎNTOARCE ACASĂ, ÎN ROMÂNIA

Alt ideal nu cunoscuşi vreodată

Robitului biet neam să nu te dărui,

O moarte c’a lui Horia tras pe roată

N’ai vrut decât dac’ai slujit oricărui.

Cât suferit-ai nu e în zadar

O lume nouă, astăzi reînvie

Tot ce-ai făcut cu stihurile-altar,

Recapătă întreaga formă vie:

Urcând Golghotele către lumină

Şi stelele din cer ţi se închină.

Geraniile ca şi albii crini

Rai luminat în casa ta de sus,

Evocă ora când de sub măslini

Grav, se coboară Domnul lor, Isus.

Odaia-i numai ceruri şi mireasmă

Rob încă ieri, un înger diafan

Ieşind din vechea lui catapeteasmă

Apucă drumul drag teleorman

Nimbat cu versul tău, plin de alean.

Plecat din mândra ţară, Bucovina,

Otava ei cu tine ai purtat-o,

Sus, unde-atinge astrele obcina

Tăria ci nici când nu ai uitat-o.

E poezia ta, Rarău pe care

Urieşii trec lăsându-şi paşii grei,

Ca tu să ştii, în zi de sărbătoare

Ăst drum se’ntoarce liber către ei.

A voastră-i Ţara, unici corifei!

_______________

PORTRETUL DOAMNEI DOINA CORNEA

E gingaşă dar om purtând în schimb

Din cerul coborît de-asupra lui

Pe frunte, strălucirea unui nimb.

Icoană, că prin lume forţă nu-i

Să’nvingă spiritul când el se’mparte,

Ca prescura la masă, orişicui

Doreşte să trăiască’n libertate!

_______________

UN GANDHI FEMENIN AL ROMÂNILOR

Acelor ce s’au comportat hain

În cale le-a ieşit părând c’arată

Ca o Madonă’n mână cu un crin.

Dar n’a fost nicio armă blestemată

Mai tare decât stropu-i de iubire,

Căci se afla sub el iluminată

O vie, unică dumnezeire.

_______________

RĂSUNĂ, DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE

Acum când pentru-a te putea cânta

Miroşi a sânge şi a carne vie,

Pricep că duci în melodia ta

Un colţ din sfânta noastră Românie.

Prin tine robii s’or elibera

Cu cerul încheind nouă frăţie,

Îi porţi pe culme ca după o stea

Unde nu-i moarte ci doar veşnicie.

Tu reprezinţi un fel de legământ

Ce l-au făcut prin vremuri depărtate,

Străbunii, că mai bine în mormânt

Decât lipsiţi de neam şi libertate.

– Aşa prin fiecare-al tău cuvânt

Fiorul până’n inimi ne străbate!

_______________

MARŞUL REVOLUŢIONARILOR

Strămoşii’n faţa voastră se închină

Că vredinci sunteţi azi de lauda lor,

Cum v’aţi bătut s’ajungeţi la lumină

Având drept armă, sfântul tricolor.

Ci veacul Româniilor de mâine

A răsărit când aţi cântat în cor

Şi vii şi morţii, Deşteaptă-te Române!

_______________

CEEA CE NU SE POATE UITA

Nu vreau nimica astăzi de la voi

Sunt fericit că liberi veţi putea

Să daţi şi României forme noi,

Cum doar Aron Cotruş le mai cânta.

Ci de sub gloanţe nu s’ar fi născut

Dacă eo toţi, ce-au mers în fruntea sa

Nu îi făceau din piepturi goale, scut.

_______________

CÂNTEC PENTRU ROMÂNIA

I

PE ALTARUL NUMIT MIHAI EMINESCU

Străinii ne lovesc, ţi-o spun să ştii,

De mult nu mai avem nici neam, nici ţară

Ni-s vetrele ca satele, pustii,

Şi fluerul în codru plânge iară.

Ne-ar arde dacă ar putea de vii

Numai credinţa’n tine să ne piară,

Tot ei ne-au dus din funduri de Rusii

Blestemul roşu, comunista fiară.

Alăuri de ai tăi părinţi şi fii

Care din tine se cuminecară,

Ţie-ţi închin, apusul meu de sară:

Dac’om cădea, cenuşă-ţi vom servi

Din ea, ca din eterna primăvară,

Mereu, călcând pe moarte, să re’nvii!

_______________

EMINESCU, POETUL DEMIURG

La stihuri, dintre toate mai frumoase

Găseşti prin veşnicii piedestale,

Să le înalţi columne majestuoase

De-a lungul unei Vie triumfale.

Ce urcă pân’la templu spre zenituri,

Unde’n cereasca ei arhitectură

Clădeşte un altar pe infinituri

Ea, forma oglindită’n sine, pură.

Acol cu o gigantică putere

Dă cosmosului altă armonie

Şi’nbogăţeşte cântecul din sfere

A ta, nemuritoare poezie!

_______________

OPERA DEMIURGULUI

– eminesciană –

Tu ai viaţă, magică putere,

A te’nălţa din locul cel mai jos

Urcând trepţi unice până la sfere

Peisaj celest cum nu-i alt mai frumos.

Cuvântul inimii rostit, e rugul

Pe care arde gând înalt şi pur,

Cenuşa cât un pumn o duci în crugul

De îngeri plămădit cu mâni de-azur.

Prin constelaţii calci nemărginirea

Nimb luminos neantul încununi,

Reîntregindu-ţi la izvoare, firea,

Modelul veşnicei perfecţiuni.

_______________

LA O SUTĂ DE ANI

15 Iunie 1889 – 15 Iunie 1989

Eşti astăzi încă tânăr ca şi-atunci

Când te-au jelit, de pieptul tău aproape,

Cântarea păsării măiastre’n lunci

Şi teii, zâne lăcrămând pe ape.

Luceafăr, astru înălţat la cer

Tu nu cunoşti căderea sub amurg,

Treci marea din desmărginit eter

Cu dorul geniului Demiurg.

Prin Poezia ta, izvor şi vis

Făcută’nalturilor să ne poarte,

Cum Parcele în leagăn ţi-au prezis

Ai dobândit viaţă fără moarte.

_______________

GÂNDUL PROFUND AL LUI EMINESCU

Inscripţie pe dodecameronul său teatral

E scrisul lui format de-un gând profund

Fântână care se deschide’n cer,

Transformă tainele câte se-ascund

Prin vers, într’un magnific giuvaer.

Purificat din cerul său imund

Luceafăr calcă drept, senin eter,

Şi stelele se sting sub malul scund

Când trece peste ele, auster.

Aşa îşi lasă unicul ecou

Ducând titan, superba mărturie,

Că dacă ne aprare tot mai nou

E fiindcă’n minunata-i poezie,

Pe lâng’a frumuseţii nemurire

Stă o profundă, nobilă gândire.

_______________

DUPĂ UN GÂND DE-AL LUI EMINESCU

Noi cerul de-l luăm azi cu asalt

E fiindcă spiritul din univers

Ne-atrage cu enitul său înalt

Pe drumul de la naştere, invers.

N’am şti că spre limanul celălalt

Putem să ne’ndreptăm fragilul mers

Şi n’am visa că facem câte-un salt

La cer, pe-aripa fiecărui vers,

De n’ar fi acolo alba ţară, unde

El sufletul îşi are’n ea izvorul,

De-aceea către zările profunde

Ne duce taina inimilor, dorul,

Şi dacă nu-l găsim, rămâne vie,

Chemarea, setea după veşnicie.

_______________

CÂNTEC PENTRU ŢARA MEA

Vino Ţară şi mă du

Că nu-i mândră cum eşti Tu …

Gura-mi pun ulciorului

Să-mi sting focul dorului

După casă, după fraţi

După dragii mei Carpaţi;

La umbra izvorului

Firele mohorului

Deie-mi din dulceaţa lor

Ca şi căpriolilor

Când în mijloc de Prier

Beau din el, apă şi cer.

Doar în Valea cea frumoasă

Îngerii vin şi-amiroasă

Cum în rai, a mirodenii

Arse’n sfeşnice la denii,

Unde-s preoţi mari Blajinii

În Biserica luminii,

Sus pe vârfuri de Ceahlăuri

Că trec pajure prin hăuri …

Buciumul zice că Horia

A schimbat ca moţ istoria,

Printre cetini tainic şuier

Este Iancu şi-al lui fluier

Comandând de luptă, gata,

Codrul şi cu Detunata …

Dar vai, tot în străinie

Cum nu-i alta grea pustie,

Mă trezesc plângând cu jale

Căci pe plaiurile tale

S’au uscat copaci şi flori,

De când ele-s închisori,

N’are niciun colţ senin

Sevele-s de ieri, venin,

Şi sub lanţ cutropitor

Geme bietul nost popor!

Ci aproape-i ziua’n care

Liberi o să fim sub soare,

Şteargă spicul lanului

Urma Leviatanului!

_______________

CÂNTEC PENTRU ROMÂNIA

Lui Aron Cotruş

Pe câmpul robiei muncesc şi asudă

Ştergându-şi în brazde cămaşa lor udă

De sânge văsat, până’n vârf de Ceahlău,

Sub lanţul hainului, roşu călău.

Şi apele jalea o poartă. Un caer,

Pe care se ţes numai lacrimi şi vaer,

Măiastra schimbatu-şi-a cuibul şi modrul

De când nu-i mai frate, Românului, codrul.

Tiranul zdrobeşte şi ultimul ram

Se pierde biserică, patrie, neam,

Pustiul stă’n loc de bucate la masă

Căci daco-romanii au temniţi, nu casă.

Şi Horia şi Iancu, eroi fără cer,

Mă roagă vai, Doamne, atâta să-ţi cer,

Asupra urmaşilor giulgiu aşterne

Lumina privirilor tale eterne,

Duh Sfânt, îmi revarsă pe creştetul gol

Să pot să mă dărui şi iar să-i răscol,

La luptă să-i chem pe aripă de vânturi

Cei vii lângă moşii câţi dorm prin mormânturi,

Drept arme luăm bolovani din genuni

În frunte rostind Basarab rugăciuni

Şi cruce ne face, ne’ndeamnă cu spada

Să-i batem pe duşmani, ca el la Posada.

_______________

COTRUŞIANĂ

Să fiu pân’la capăt al lui,

al neamului meu,

al neamului meu! …

Bate vântul firul putred de secară

Pâinea nu ne-a fost nici când aşa de-amară , , ,

Crivătul aduce viscolul în casă

Pruncilor n’avem nimic de pus pe masă …

Bolile ca viermii, vieţile ne scurmă

Aţi furat din pod şi bobul cel din urmă.

Nu v’ajuns cât aţi hoţit, hoardă bolândă

Ci ne-aţi dărâmat şi vatra a mai sfântă,

Casa moşilor şi crucea şi pădurea

Nimicitu-le-aţi cu puşca şi săcurea.

Ne-aţi prădat istoria şi tot trecutul

Temniţe ne-aţi ridicat, bătut cu cnutul …

Lâgă zidul cerului stropit de sânge

Auzind cum ţara suferă şi plânge

Noi vă blestemăm, tâlhari, stirpe de vită,

Flăcările iadului să vă înghită …

_______________

EFIGIE, ARON COTRUŞ

El n’a cântat pe alţii ca rapsod

Şi nici în Elizeu, eroi urcaţi,

Ci cum în inima lui a prins rod

Chemarea neamului de pe Carpaţi.

A luat drept sfeşnici, brazii din cosmin

Şi pus, arzând luceferi lumânări,

Din liturghie ultimul Amin

Balsam pe fruntea’ngenunchiatei ţări.

La moartea-i lângă solitarul pat

Doar dorurile au rostit litanii

Pe când statuie veacul i-a săpat

În relieful albei Transilvanii.

_______________

LUI IULUI MANIU

Asemeni înţeleptului Socrate

Ai preferat în temniţă să mori,

Decât să-ţi părăseşti mândra cetate

Lăsând-o hoţilor cutropitori,

De i-au furat şi roua de pe flori.

Ci loviturile câte pe trepte

Mort, ţi le-au dat, târându-te’ntr’un sac,

Vor naşte buciume să redeştepte

La luptă neamul tău romano-dac

Din Transilvania până’n Bugeac.

Apoi drept cruce pasărea măiastră

Coloana cerului ţi-o ridica

Şi fericit îţi cântă Doina noastră

Păstorul Mioriţei dus de-o stea,

Că-i fi stăpân din nou, în ţara ta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s