~Elena Armenescu: „Podul de suflet“

Am parcurs câteva sute de kilometri cu maşina, călătorind printre dealuri împădurite, câmpii acoperite cu bacovianul verde crud al primăverii, deosebit de nuanţat de la verde-gălbui până la verde smarald, risipite pe plaiuri ori presărate pe fiecare arie în parte, alături de verdele oliv, dungat de nervurile ce străbat frunzele tufelor de păducel şi măceş care mărginesc şoseaua sau verdele argintat al sălciilor din preajma apelor.. Dis-de-dimineaţă am trecut mai întâi pe lângă pajişti înţelenite cu ierburi înrourate, asaltate de flori multicolore adiate de vântul blând ce venea dinspre soare răsare, apoi pe lângă colinele acoperite cu viţă de vie aliniată şi orientată spre dispozitivele de susţinere a joardelor care spre toamnă vor fi împovărate de greutatea strugurilor albi sau roşii a căror bobiţe deja s-au format.

Este aici, în zona aceasta temperată, ca de altfel în multe alte locuri pe pământ, un duh al binecuvântării care sălăşuieşte în văzduh, amplificând mirajul, misterul. Am trecut poposind câte o oră pe la mai multe lăcaşuri sfinte situate pe traseul nostru ori în apropierea drumului principal– vestitele mânăstiri ortodoxe – din nordul României, din provincia Moldova pe unde ne purtau paşii vieţii. Unele fac parte nu numai din monumentele istorice recunoscute pe plan naţional, ci din patrimoniul cultural universal şi sunt ocrotite de UNESCO.

Măicuţa Paisia împreună cu maica Cristina (ale căror nume urma să le aflăm), sunt recunoscute de departe ca fiind călugăriţe după veşmintele lor înconfundabile: straie negre, lungi, iar capul acoperit mai întâi cu o tocă neagră ce dă o notă de eleganţă, apoi o băsmăluţă albă peste care se suprapune o altă basma de mai mari dimensiuni, neagră; din cea albă se vede doar un centimetru în jurul feţei, ca un cerc de lumină. Se aflau chiar la intersecţia cu drumul principal şi mai aveau de parcurs pe jos cam 4- 5 kilometri până la mânăstire. Ne fac semn să oprim şi le luăm cu noi, cu mare bunăvoinţă, cu sentimentul că le putem scurta şi uşura într-un fel calea, urmând să-şi rezerve timpul câştigat şi energia pentru rugăciunile în care vom fi poate şi noi pomeniţi ca binefăcători. Fiecare purta în mână un coş cu diverse cumpărături necesare bucătăriei.  După ce au urcat pe bancheta din spate, ne multumesc, binecuvântând pe Domnul care ne-a inspirat să oprim. Mi-am amintit de îndemnurile lui Iisus cu privire la dialog: vorba voastră să fie Da sau Nu! aşa că am încercat să respectăm mai bine legea tăcerii pe care am considerat-o cea mai potrivită. Erau tinere, frumoase şi curate. Curăţenia veşmintelor se vedea cu ochii, iar curăţenia sufletului se ghicea pe faţa lor luminoasă şi în privirea limpede, fără ascunzişuri. Le vedeam în oglinda retrovizoare cum fiecare se straduia sa ocupe cat mai puţin loc, parcă se micşoraseră, ca semn al diminuării ego-ului fiecăreia.

După câteva minute am ajuns, am parcat lângă poarta mânăstirii, apoi ne-am îndreptat spre intrarea măiestrit alcătuită din două uşi masive din lemn. Modelul era medieval, dar uşile erau noi-nouţe, din stejar sculptat şi înzestrate cu un sistem de închidere cu ivăre din  fier forjat. Pătrundem în curte, unde ne întâmpină în primul rând florile – muşcate şi begonii- din sutele de glastre frumos orânduite pe parmalâcul chiliilor de jur împrejurul curţi interioare dar şi cele din grădină, radiind armonie şi îndemn la meditaţie, la marile daruri care ni le-a făcut nouă, oamenilor, Dumnezeu. Admirând culoarea albastră a irişilor, şi culorile mov, galben, vişiniu, roşu ale panseluţelor, garoafele de gradină şi narcisele aflate în strălucirea soarelui admirăm şi tulpinile pline de vigoare ale daliilor încă neînflorite ce se înălţau promiţătoare pe lângă pereţii chiliilor.  Gândul mă poartă şi la măiestria cu care a fost conceput şi alcătuit ochiul omenesc  care lasă să pătrundă printr-un orificiu de trei milimetri – pupila- tot ce oferă universul din jurul nostru, într-o fantastică perspectivă. Din biserica mânăstirii venea către noi o cântare atât de sublimă că puteai crede că e îngânată de îngeri, nu de vocile înălţătoare, pline de smerenie ale călugăriţelor. Am intrat în biserică, ne-am închinat mulţumind Domnului pentru sănătate şi pentru că ne-a învrednicit să ajungem în acel loc.

Am plecat cu sentimentul că am uitat ceva acolo, poate o fărâmă de suflet, un dor nemărturisit de purificare. Ne-a urmat părerea de rău că nu am putut rămâne mai mult.

În curând, acest sentiment stânjenitor avea să se steargă lăsând loc unei alte mari bucurii: ne apropiam de pădurea de mesteceni, pădurea de argint a lui Eminescu.

Recit încet, pentru mine:

„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Şi-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”.

În apropiere se află Ocolul Silvic, instituţie unde îşi desfăşoară munca de birou iubitorii şi ocrotitorii pădurii, silvicultorii, vechi şi dragi cunoscuţi nouă.. Am oprit lângă poeniţa îmbietoare care promitea ierburi tămăduitoare curate, şi nu am făcut decât câţiva paşi şi am găsit pe zece metri pătarţi patru specii de plante medicinale: Pătlagină, Anghinarie, Sunătoare şi Cimbrişor. Era momentul prielnic de cules, şi ne-am ales din fiecare fel câte un mănunchi, cerându-le iertare că le rupem din locul lor însorit. Doi copii s-au apropiat de noi şi ne-au însoţit în pădure împreună cu câinele lor mioritic, mai exact în ceea ce a rămas din mirifica pădure de argint, după cum ne-a precizat pădurarul care a mers cu noi. Bătrânii mesteceni cu scoarţa lor albă, tăcuţi, stăteau de strajă neuitării, parcă ascundeau o taină doar de ei ştiută. Unii erau căzuţi la pământ pe jumătate năpădiţi de putreziciune. Alţi puieţi lăstăreau din loc în loc, înconjuraţi de ierburi înalte. Trunchiurile acestea căzute poate atunci când a traversat Eminescu această pădure, erau tineri mesteceni, cu tulpinile drepte, argintate de lumina lunii. Cu siguranţă a văzut-o şi noaptea, simt, parcă-mi şopteşte cineva. Trebuie să inducă o  adevărată stare de basm, mai mult decât ziua.

Mă emoţionez la gândul că Eminescu a văzut o pădure cu siguranţă mai falnică decât cea pe care o văd eu azi. Poate s-a oprit poetul, Iată! chiar aici în această rotondă înălţându-şi ochii spre adâncul încărcat de mister al cerului de un albastru sidefiu, iar coroanele mestecenilor care par prinse într-o horă lasă un spaţiu la mijloc, dând iluzia unui nesfărşit şi tainic tunel de lumină azurie spre necunoscutul care te invită la acel unic zbor urmat de Hyperion:

“Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte”

Aici, în locul acesta simţi că timpul nu există, este la fel de veşnic ca şi spaţiul de care se află indisolubil legat. Noi suntem cei trecători… noi şi arborii. Ei asemeni nouă, supuşi aceloraşi legi de crestere, înmulţire apoi îmbătrânire (şi moarte după care urmează retransformarea în pământ, realizând astfel un ciclu complet, cum am văzut mai devreme). Printre cei îmbătrâniţi, bătuţi de-a lungul vremii de: grindină, viscole, ploi şi furtuni, alţii tineri dornici de înălţare, îşi fac loc spre porţia lor de cer, soare şi lumină, reîntinerind bătânul „popor” vegetal.

Un scurt claxon ne atenţionează că este vremea să plecăm.

Întocmai ca la mânăstire, revine acelaşi gând: ce minunat ar fi să am mai mult timp, să rămân aici ore întregi, în această pădure de vis, lângă aceşti copaci generoşi, protectori, în tovărăşia păsărilor cântătoare care umplu cu trilurile lor întreg văzduhul.

Parcurgem în continuare peisajul presărat cu coline şi văi line, molcom şi dulce ca graiul moldovenesc dar şi ca vestitele vinuri din pivniţele Huşilor ori Cotnarului. Drumul şerpuieşte îngăduitor spre răsărit, dar acum soarele se află în spatele nostru, a trecut de amiază, nu ne mai „orbeşte” cu lumina lui ca în timpul dimineţii. Pe măsură ce soarele grăbeşte spre apus, noi ne grăbim să ajungem până seara într-o localitate din Basarabia, parte din Moldova lui Ştefan Cel Mare şi biruitor, care a lăsat ţara Moldovei moştenire: urmaşilor, urmaşilor lor.

Dar istoria, în frământarea veacurilor nu totdeauna urmează pagină  cu pagină aspiraţia înaintaşilor. Apar uragane şi furtuni sociale, care de cele mai multe ori, ca şi fenomenele naturale, lasă în urma lor dezastru. Pentru că ce alt cuvânt decât acesta ar putea fi folosit să redea mai bine soarta locuitorilor Moldovei din zona ocupată de hrăpăreţii năvălitori?

În general teritoriile aflate spre marginea unei ţări oricare ar fi ea în lume, (chiar în cazul ţărilor mai mari), sunt expuse pericolelor de a fi rupte din trupul ţării-mamă şi trecute sub alte dominaţii – străine de cultura şi simţirea poporului autohton. Aceste rupturi creează suferinţe imense în inimile a milioane de oameni care aşa cum s-a întâmplat şi cu moldovenii au fost supuşi umilinţelor unui popor ocupat: închisori, deportări, muncă forţată.

Cei care din fericire rămân doar martori oculari ai acestor orori, văzând ce se întâmplă cu rudele, vecinii, ori prietenii lor, sunt marcaţi pentru totdeauna. Li se inoculează o frică animalică, a celui vânat care nu-i mai părăseşte niciodată. Datorită aceste frici, ei devin supuşi fără dorinţa de a se revolta, mulţumindu-se cu orice regim în schimbul rămânerii în viaţă. Asemeni poporului evreu care a arătăcit patruzeci de ani în pustie, până nu au murit majoitatea celor care au plecat din Egipt care îşi pierduseră speranţa, erau cârtitori, tot astfel în ţările unde oamenii au fost supuşi schimbării mentalităţii prin teroare şi distrugere doar când apar alte generaţii care nu au cunoscut infernul acela, apare şi dorinţa renaşterii, recăpătării demnităţii.

Cei mai afectaţi  în Moldova au fost bărbaţii. Deşi inteligenţi, au fost puşi  în situaţia să ocupe posturi inferioare devenind la ei în ţară subalternii ocupanţilor, caracterizaţi  prin cruzime şi intoleranţă. Mulţi dintre ei au căzut pradă depresiilor sau viciilor, cu consecinţe catastrofale asupra familiei.

– Să vorbeşti în lume, în societate limba ocupantului iar limba ta maternă doar în bucătărie cu ai tăi, este ceva ce nu se poate povesti! Cum pot eu să recit versuri care mi-au rămas în suflet din anii când eram la şcoală (înainte de al doilea război mondial n.a)  din opera lui  Eminescu, altfel decât în limba română, cum ar suna ele pentru mine în limba rusă? Au şi ei poeţii lor, dar să nu se atingă de Eminescu! ne-a spus un bătrân pe care l-am întâlnit lângă o fântână când am oprit să gustăm apa proaspătă de dincolo de Prut.

– Pentru noi, a continuat el, Stefan cel Mare şi Sfânt şi Eminescu  sunt munţii noştri de cremene. Pe memoria lor ne-am înălţat altarele de neatins de către sălbaticii năvălitori fără nici un Dumnezeu.

-Chiar m-am întrebat de multe ori de faptul că poporul rus este creşrin ortodox. Are părinţi întru duhovnicie de mare capacitate şi har, recunoscuti pe plan mondial.

– Da! Numai că poporul de care vorbiţi dumneavoastră este cel deportat în gulaguri, aşa cum a descris Soljeniţîn. Nu aceea ne-au asuprit pe noi, ci ăştia satanizaţi care-i vedem şi acum proveniţi nu numai din Rusia ci şi din celelalte aşa zise republici sovietice, care au venit aici şi s-au instalat ca nişte satrapi. Poate au fost şi moldoveni care şi aici şi în altă republică au făcut la fel. S-au dat cu puterea, au slujit diavolului.

– Nu există  pădure fără uscături, am completat eu , dar ce este tragic acum, este faptul că tot ei au rămas la putere, la ei este butonul de comandă al aşa zisei republici independente, adică la cei daţi cu puterea ocupantă de odinioară, îmbogăţiţii prin furt şi fraudă aflaţi şi acum în posturi cheie. Este acum incredibil, deşi oamenii îşi dau seama, votează totuşi cu ei – cu reprezentanţii propriului duşman chipurile îmblânzit în tabloul furnizat de maşinăria sofisticată a propagandei mincinoase şi infame – în virtutea fricii de moarte provocată prin îngheţ, consecinţă a întreruperii gazului metan şi a curentului electric, în cazul când ar opta pentru Europa şi valorile europene. În zadar scriu, dau telefoane şi interviuri, strigă şi imploră cei peste un milion de moldoveni aflaţi în Europa ca cei rămaşi acasă să nu mai voteze cu comuniştii, să aleagă libertatea pentru ei şi pentru generaţiile viitoare, zadarnic, pentru că mulţi dintre ei sunt surzi.

Doamne! Ce diferenţă între trăirile din dreapta de Prut, pământul sacru al României rămas în urma mea şi această stare dobândită aici unde parcă nu-mi găsesc starea, pentru că şi acest pământ la fel de sfânt şi o parte mare din locuitorii lui oftează după libertate, după comunicarea nestânjenită cu sfinţii şi strămoşii lor, cu Dumnezeu! Strigă bisericile rupestre: Manastirea Tâpova  Mânastirea Pestera din Butuceni, Mânastirea Saharna, Mânastirea Japca! Jeluiri se aud şi din ruinele bisericilor prăbuşite sub orgia comunistă ori transformate în depozite de cereale! Se ridică rugi în Orheiul Vechi ori în Noua catedrală, Mânăstirea Căpriana:

“La mãnãstirea cea Cãprianã
Bate un clopot în zi de duminicã.
La Cãpriana ranã pe ranã,
Ranã pe ranã în tainã se vindecã”.

“O nedreptate care poate că într-o zi va fi îndreptată, măcar partial dacă nu în întregime prin reunificarea Republicii Moldova cu Romania sau aderarea ei la Uniunea Europeană. Asa ceva nu se uita, nu se iarta…”

Unde eşti tu, Stefan Vodă  să-i înjugi ca dobitoace

Să  desţeleneşti dreptatea, s-aduci libertatea-ncoace

Ce fel de creştin ortodox este Patriarhul Moscovei  care nu admite toleranţa pentru fraţii întru credinţă? Nu admite afilierea moldovenilor cu fraţii de sânge de-o limbă un grai şi un port?! Ne întrebăm fiecare, şi răspunsul se află de la sine, răsfoind arhivele clarificatoare. Aşteptăm cu încredere noi evenimente pe plan mondial care pot schimba optica şi hotărârile poate cu adevărat creştineşti ale actualului sau viitorului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Multe din aceste lucruri le ştiam, altele mai puţin sau deloc, aşadar acum doream să aflu o poveste de viaţă, cum au trăit ei acolo, lăsând la o parte pe cei deportaţi şi reveniţi la casele lor ori pe cei rămaşi în îndepărtata Siberie, sperietoarea cunoscută în toată lumea, locul de unde se întorc doar cei rezistenţi şi norocoşi.

Seara, într-un târziu ajungem în localitatea propusă şi mi-am exprimat dorinţa să dormim nu la un han (motel) ci la o familie care are casa îngrijită, curată. Fiind perioada următoare sărbătorilor de Sfintele Paşti, erau mari şanse să găsim ce căutam. Am fost îndrumaţi pentru găzduire la o femeie văduvă – Maria – cu nume rusificat – Marusea.

Era târziu, fiind noapte nu am văzut bine curtea, iar după primele prezentări, ne-am pregătit de culcare.

A doua zi dimineaţă am costat cu bucurie că grădiniţa din faţa casei era plină cu lalele înflorite: roşii, galbene, şi tărcate cum le spune gazda, adică au culori amestecate.

Marusea, ajutată de nepoata ei Daria venită în ospeţie (vizită), ne serveşte cu tot ce avea mai bun: peşte, friptură de pui, brânză proaspătă, ouă, toate aşezate pe platouri, să avem la alegere cât pofteşte fiecare şi bineînţeles nelipsita cană de ceai.

– Cred că ai o fire deosebit de sensibilă, că altfel nu ai avea flori aşa de frumoase! I-am spus eu Mariei. Ea zâmbeşte aprobator, lăsând uşor capul pe spate, rămânând câteva secunde în această poziţie din care scrutează depărtarea, orizontul de peste apa ce curge limpede şi liniştită nu departe de casă, explicând abundenţa peştelui de la micul dejun. Părul, altădată negru corb, mai rar în această regiune unde majoritatea sunt blonzi, acum  grizonat îi îcadrează faţa încă frumoasă cu trăsături regulate.

– Podul acela de flori din primăvara anului ”90 a spus tare multe despre trăirile celor aflaţi pe ambele maluri ale Prutului, am afirmat eu în continuare.

– Acela s-a dus la vale, a rămas doar amintirea lui, dar mai este un pod nevăzut, care nu-l poate dărâma nimeni, adaugă ea podul sufletului, care ne leagă de fraţii şi verii noştri din România.

– Intr-adevăr, sunt atâtea fire nevăzute care-i leagă pe oameni… Am înţeles că eşti văduvă. În urmă cu câţi ani s-a întâmplat să rămâi singură?

– Aveam atunci 29 de ani… trebuie să socotim, nici nu mai ştiu câţi ani au trecut.  Anul acesta am să împlinesc 70 de ani.

– Patruzeci de ani de singurătate! extraordinar… desigur, ţi-a fost foarte greu, cum te-ai descurcat?

– M-au ajutat şi fraţii mei, dar n-am fost chiar singură. Am avut de îngrijit pe socrul meu rămas orb, a trăit o sută doi ani. A murit acum câţiva ani. Aici a fost casa lui, dar am renovat-o, am mai mărit-o şi acoperit-o eu după ce mi-au terminat fetele şcoala.

– Câte fete ai? o întreb eu ştiind că moldovencele nu se opresc la unul sau doi copii.

– Am trei fete . Două cu primul soţ şi una cu  al doilea, adică  cel cu tata care a orbit.

– Vă  mai ajută cu câte ceva acum fetele?

– Cu ce să  mă ajute? Au şi ele greutăţile lor.Tot eu le mai dau câte o pasăre când vin pe acasă.

– Ce s-a întâmplat cu primul soţ?

– Nu am putut să trăiesc cu el, mă bătea până era să mă  omoare, cred ca avea ceva cu capul. Nu avea nici un motiv, aşa din senin căuta scandalul. Ne-am despărţit la îndemnurile părinţilor şi fraţilor mei care mi-au promis că vor fi alături de mine. El nu era de aici, a plecat în Rusia.

– Al doilea soţ cum a fost?

– El era bun săracu, mă înţelegeam bine, se purta bine şi cu fetele care nu erau ale lui, dar a murit de tânăr.

– Cum ţi-a murit acest soţ? A avut vreo boală grea?

– Nu! a murit într-un accident de maşină.

Câţiva nori acoperă pentru puţin timp soarele. Fără strălucirea anterioară curtea pare mai tristă, iar povestea Mariei prin aducerile aminte evocate, făcuse să i se adâncească pe faţă ridurile de expresie care au îmbătrânit-o subit cu zece ani. N-am putut să-i văd ochii pentru că acum privea în pământ şi cu un băţ scrijelea ţărâna şi desena nişte simboluri a căror semnificaţii erau numai de ea ştiute.

– Hai să  mergem să ne plimbăm puţin prin sat! propun eu ca să rup tăcerea din care parcă nu se putea ieşi. Plec însoţită de Daria. Mă uit în stânga, în dreapta, la casele din jur. Toate sunt vechi, câteva chiar în paragină, curţile sunt năpădite de bălării, creând un tablou dezolant. Ici-colo printre buruieni se vedeau florile de primăvară care reuşiseră să rămână nesufocate şi răzbătuseră cu greu spre soare.

– Casa asta este pustie, şi cealaltă la fel… Bătrânii au murit, iar copiii au plecat la muncă în Italia. La casa asta, zice ea arătându-mi o casă mai arătoasă, acoperită cu tablă, mai vin din când în când nepoţii care sunt la Chişinău.

Îmi vine să cred că viitorul acestei localităţi este cam sumbru. Cu timpul, populaţia se va rări, va scădea numeric treptat.

– Sperăm să  nu se întâmple acest lucru, noi tot sperăm să fie bine şi la noi, iar cei plecaţi să vină înapoi acasă…cu bani mulţi bineînţeles, să facă din nou case frumoase.

– Lăudabilă  speranţă…

Urmează  din nou o tăcere grea, apăsătoare. În scurta noastră incursiune n-am întâlnit pe nimeni în cale, parcă satul ar fi fost pustiu de-a binelea. O urmez pe Daria care propune să ne întoarcem spre casă pe o altă ulicioară. De data aceasta vedem într-o curte o femeie în vârstă pe care o salutăm creştineşte: Hristos a înviat! Ea ne răspunde: Adevarat a înviat!

– Mătuşa asta nu merge la biserică, ea este într-o sectă, se întâlnesc într-o casă.

– Sunt şi la noi mai multe culte religioase. Principalul este să creadă în Iisus  şi să respecte, să urmeze învăţămintele Lui. Dar nu este chiar bine că s-a întâmplat această divizare în lumea creştină, va veni vremea să fim din nou împreună. O turmă şi un Păstor, Nu? Daria, – continui eu- tu esti mai tânără, spune sincer mai are cineva timp şi dispoziţia necesară să citească de pildă pe… Eminescu? să fie apropiat de cultura română? mă înţelegi ce vreau să ştiu…

– Da, cu siguranţă, numai că standurile de la oraş sunt pline cu cărţi şi ziare ruseşti. Asta nu este corect şi crează o stare de revoltă a sufletului. Acum noi avem internet, am mai aflat câte ceva din istoria adevărată.

– Atunci cum se explică faptul că persoanele în vârstă nu sunt de acord cu tinerii.

– Nu ne cred… Ei sunt înfricoşaţi că stricăm prietenia cu ruşii care ne susţin, ne întreţin.

– Ei nu gândesc, nu fac socoteala cât s-a cărat în fosta Uniune Sovietică de aici, din munca şi pământurile lor, nu văd că au fost şi sunt cei exploataţi şi umiliţi?

– Nu… regret, dar aşa este.

După  această vizită am senzaţia că înţeleg pe deplin versurile tânguitoare care invită la soluţionare, ale poetului Grigore Vieru:

Curge Prutul între ţări romane
I se-aude plângerea -n Carpaţi

Olt si Mureş sar ca să-l îngâne

Jiu si Nistru voi ce aşteptaţi?

(Maluri de Prut)
Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte relatarea biblică privitoare la Invierea lui Lazăr din Betania: ” Şi zicând acestea, Iisus a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Apoi le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan cap11-43,44).

Fraţii noştri de peste Prut aflaţi în stare de confuzie, nu pot ieşi singuri din această letargie, au nevoie întocmai ca şi Lazăr cel înviat din morţi, de susţinere, de sprijin, de dezlegarea minţii înfăşurate în fâşiile roşii ale propagandei comuniste.

Pentru aceasta este nevoie de timp, bani ( pentru justa informare pe toate căile) şi implicare a tinerilor în fenomenul schimbării. Cât despre podul de suflet, el încă există.

ELENA ARMENESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s