~Teompa Aviu Ştefan: „Frontul renaşterii naţionale – primul partid de masă“

O perioadă interesantă din istoria politică românească este  reprezentată de anii 1938-1940. Ca noutate absolută, pe scena politică românească se regăseşte un singur partid politic, Frontul Renaşterii Naţionale. Contextul în care s-a ajuns la această situaţie ţine de regimul autoritar al regelui Carol al II – lea.

 Pentru a da un suport politic regimului său, Carol a hotărât să constituie  Frontul Renaşterii Naţionale. Urmărind să dezintegreze vechile partide politice prin atragerea unor cadre în posturi de conducere, Decretul nr. 4321 din 15 decembrie 1938 preciza că Frontul Renaşterii Naţionale era unica organizaţie politică în stat, orice altă activitate politică decât cea a noului partid fiind considerată ilegală. Denumirea de front dorea să indice acel caracter de masă al organizaţiei.

            La 16 decembrie 1938, a doua zi după promulgarea decretului pentru înfiinţarea partidului unic, Ministerului de Interne i-a fost adresată o cerere semnată de 53 de personalităţi, în vederea constituirii noului partid. O unanimitate în jurul frontului nu se realizase pentru că de pe listă lipseau exponenţii celor două partide istorice.

            După apariţia decretului – lege, la 17 decembrie 1938, sub conducerea lui Constantin Rădulescu-Motru, s-a constituit primul nucleu al F.R.N., reunind personalităţi  din viaţa politică din toate provinciile şi din diverse categorii socio-profesionale. Afluxul spre proaspătul partid avea însă semnificaţia unor oportunităţi politice.

            Începând cu 23 decembrie 1938, în diverse reşedinţe de ţinut (Cluj, Craiova, Chişinău) s-au desfăşurat mari întruniri populare în care membrii fondatori ai frontului, oficialităţi ale ţinutului, reprezentanţi ai diverselor categorii profesionale, au rostit cuvântări în care explicau rostul organizaţiei.

            La 24 decembrie 1938 au cerut intrarea în F.R.N. muncitorii din Valea Jiului şi peste 10 000 de muncitori de la Uzinele Reşiţa şi minele de cărbune de la Anina.

            De la Bucureşti, corespondentul ziarului „Le Temps” transmitea opiniei publice franceze impresii în legătură cu ceea ce el numea „o nouă revoluţie politică” în România prin crearea F.R.N. El ţinea să remarce că frontului nu trebuie să i se atribuie caracterul unei partid totalitar.

            La 5 ianuarie 1939 se publica Regulamentul F.R.N., având enunţat ca principal deziderat întărirea şi apărarea patriei.

            Au urmat noi adeziuni, membrii marcanţi ai Societăţii Scriitorilor, foşti parlamentari, industriaşi, directori şi redactori de ziare, avocaţi, comercianţi, funcţionari, muncitori. La 15 ianuarie 1939, în Sala Marna din Capitală, Congresul general extraordinar al salariaţilor şi funcţionarilor publici hotăra intrarea în F.R.N. La Galaţi şi Timişoara, ianuarie 1939 se ţineau două mari întruniri la care au participat mii de intelectuali, muncitori şi ţărani.

            În România continua organizarea frontului. La 20 ianuarie 1939, printr-un decret-lege au fost numiţi membrii Directoratului şi ai Consiliului Naţional Superior pe o durată de 2 ani. Directoratul era compus din 30 de membri (câte 10 de fiecare categorie profesională), iar C.N.S. era alcătuit din 150 de membri (câte 50 pentru fiecare categorie).

            După numai o săptămână de la formarea guvernului F.R.N. (7 februarie 1939), opinia publică din România lua cunoştinţă de programul acţiunii guvernamentale, primul de la instituirea regimului carlist. Manifestul – program caracteriza guvernul ca o formaţiune de „raliere naţională”, reprezentând patru  milioane de membrii incluşi în F.R.N.

            La 20 ianuarie 1940 Carol a reorganizat Frontul Renaşterii Naţionale, stabilind eligibilitatea organelor de conducere până la nivelul ţinutului, precum şi instituirea funcţiilor de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general. La 23 ianuarie 1940 a fost numit în conducerea F.R.N. Alexandru Vaida Voevod – preşedinte, Gheorghe Tătărescu-vicepreşedinte şi Constantin C. Giurescu – secretar general. Prin Decretul nr. 120 din 20 ianuarie 1940, s-au stabilit noi norme de organizare a F.R.N., prevăzându-se obligativitatea tuturor salariaţilor de stat şi a unei părţi a celor particulari să se înscrie în front.

            Doctrina şi programul s-au brodat în jurul unor puncte mai importante.

            Ideea solidarităţi naţionale şi cea a armoniei sociale au jucat un rol de seamă în arsenalul ideologic – propagandistic al F.R.N. Ea a fost folosită pentru a demonstra necesitatea trecerii de la regimul parlamentar la autoritarismul monarhic. Doctrina frontului nu a degenerat ca cea gardistă până la agresivitate şi intoleranţă prezente în scrierile legionare. Dimpotrivă, apelurile la convieţuire paşnică între români şi popoarele vecine, inclusiv popoarele sovietice, între toţi cetăţenii României, indiferent de naţionalitate, au fost definitorii pentru propaganda carlistă oficială

            În cadrul doctrinei F.R.N. naţionalismul a fost subordonat în spiritul tradiţiei, ideii „păcii şi armoniei sociale”. Frontul Renaşterii Naţionale s-a vrut exponentul exclusiv al românismului”, opus conceptului de străinism.

            Antisemitismul a colora palid, mai ales, în 1940, doctrina F.R.N., iar pogromismul a rămas străin activităţii practice a partidului carlist spre deosebire doctrina legionară a cărei culoare dominantă a fost alături de anticomunism, antisemitismul.

            Propaganda F.R.N. a pus accent pe cultul personalităţii. Frontul Renaşterii Naţionale şi regimul carlist au suprasolicitat principiul monarhic, transformându-l într-un adevărat mesianism monarhic, cu trimitere la persoana lui Carol.

            În doctrina şi programul F.R.N. termenul de elite nu a desemnat vârfurile societăţii, accentul căzând pe cadrele politice şi administrative. Selecţia se făcea după valoarea personală apreciată în cadrul muncii profesionale.

            Doctrina frontului s-a menţinut pe terenul ortodoxismului oficial. O expresie acestei atitudini este prezenţa patriarhului Miron Cristea în fruntea guvernului, din februarie 1938 până 1939.

Ca instituţie, Biserica s-a aliat de la început regimului carlist. La rândul său regele Carol a sprijinit Biserica prin fonduri de stat, prin punerea la dispoziţia ei a mijloacelor de propagandă guvernamentală prin numirea unor reprezentaţi ai clerului în posturi importante (miniştri, consilieri, parlamentari), prin reprimarea unor secte religioase.

 Ideea apărării patriei a fost cultivată de regim şi partidul unic. Din punct de vedere intern, necesitatea autoritarismului şi a formaţiunii unice fusese argumentată de susţinătorii regimului carlist prin necesitatea restabilirii ordinii, din punct de vedere extern, ea a fost justificată prin invocarea gravei primejdii care plana asupra naţiunii române.

Alte puncte doctrinare se refereau la respectul familiei ca celulă socială şi cinstirea muncii. Salutul  membrilor  frontului  se  făcea  prin ridicarea braţului drept şi pronunţarea cuvântului Sănătate.

Membrii F.R.N. erau obligaţi să poarte uniforme speciale la diferite ceremonii şi activităţi oficiale. Exista ţinută „de ţară” (destinată funcţionarilor din mediul rural), de ceremonii şi de serviciu (pentru timp ploios, călduros şi friguros). Exista ocazii în care se purta uniforma F.R.N. de ceremonie: recepţii şi baluri la Curtea Regală, festivităţi cu caracter naţional.

Carol a recunoscut tacit eşecul politicii sale la sfârşitul anului 1939, când a evitat vechile partide politice să se unească în jurul său pentru a apăra ţara împotriva pericolelor străine.

Agravarea situaţiei internaţionale l-a determinat pe Carol să iniţieze, la începutul anului 1940 politica de „reconciliere” naţională. Prin aceasta regele urmărea să înglobeze în F.R.N., în guvern şi în celelalte organe de stat pe reprezentanţii grupărilor politice din opoziţie. Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc şi cel al Partidului Naţional Liberal     n-au acceptat propunerea regelui.

Luna iunie 1940 a marcat o importantă evoluţie a regimului politic din România. Sub impactul evenimentelor internaţionale caracterizate prin victoriile militare ale Germaniei şi capitularea Franţei, regimul de autoritate monarhică a evoluat spre totalitarism.

Carol a hotărât să transforme Frontul Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii. Prin Decretul nr. 2056 din 22 iunie 1940 s-a creat Partidul Naţiunii, partid unic şi totalitar, aflat sub conducerea supremă a regelui.

În calitate de conducător suprem, Carol şi-a rezervat dreptul prin lege de a numi forurile superioare de conducere ale Partidului Naţiunii.

În ziua de 6 septembrie 1940 Carol a abdicat. Printr-un decret – lege din 9 septembrie 1940, semnat de preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, Partidul Naţiunii era desfiinţat.

TEOMPA AVIU ŞTEFAN

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s