~Paul Leu: „Adevărata faţă a «eliberatorilor» sovietici“

Aflând despre unele atrocităţi săvârşite  de armata Moscovei în actualul război dus împotriva cecenilor, cum este cazul ştrangulării une tinerei nevinovate de către un colonel rus, fără ca acesta să fie pedepsit, am hotărât să  rememorz unele fapte reprobabile săvârşite de Armata Roşie, în cel de al doilea Război Mondial, pentru a nu se mai repeta.

În urma ruperii frontului de la Castelul Roznovanu –  Iaşi – Paşcani – Târgul Neamţ ofensiva sovietică s-a dezlănţuit agresiv şi nimicitor, iar rezistenţa românească a slăbit, retrăgându-se organizat, din faţa avalanşei cotropitoare cominterniste, iniţiată de I. V. Stalin cu scopul de a ocupa, deocamdată, o parte a lumii civilizate, Europa Centrală şi Apuseană.

Armata Roşie înainta, spre aliniamentul de cazemate dintre Focşani – Nămoloasa – Galaţi, fără a întâmpina nici o rezistenţă.

Soldaţii şi gradaţii, văzând că nu au primit ordin să deschidă un front în spatele liniei fortificate, au început să-şi acuze generalii, ce-i comandau, de trădare.

Era o atmosferă de aşteptare apăsătoare, furie neputincioasă, desnăndejde şi încleştare.

Moldova căzuse în întregime pe mâna cotropitorilor.

În spatele frontului “eliberatorii”, cum li s-au spus mai târziu, soldaţii sovietici mişunau în bande înarmate.

Ca în toate ţările ocupate de Armata Roşie, cu precădere în Germania, femeile jefuite şi batjocorite de «bravul soldat sovietic» au preferat să se arunce de la etaj sau să se spânzure decât să fie violate şi omorâte de emisarii infernului euro-asiatic.

Cunosc numeroase cazuri în care populaţia ţării noastre, rămasă fără apărare, a fost maltratată, jefuită, siluită şi asasinată de invadatorii de la răsărit.

Un exemplu edificator, tipic, este cazul preotului Nicolae Stoian asasinat şi jefuit, la 25 august 1944, în satul Speriaţi, raionul Hânceşti, Basarabia, de soldaţii Armatei Sovietice.

Este unul dintre “zecile de mii de creştini care au fost victime, în primul rând ale unei ideologii totalitare şi apoi vicisitudinilor războiului…

Urmare a întoarcerii frontului în 1943, la începutul lunii aprilie 1944, autorităţile române au hotărât evacuarea din Basarabia a funcţionarilor de stat şi a familiilor, din calea ofensivei Armatei Roşii, care trecuse Nistrul.

Preotul Nicolae Stoian s-a refugiat împreună cu soţia şi cei trei copii în Banat.

Dar frontul se stabilizase, într-un fel, iar la începutul lunii mai 1944, Nicolae Stoian, preot paroh în comuna Teleşeu, judeţul Orhei, a primit “ordin de mobilizare”, adică ordin de a se întoarce la biserica lui, la credincioşii lui.

Spre nord, frontul se oprise provizoriu pe râul Răut, oraşul Orhei, fiind ocupat de ruşi. Satul-comună Teleşeu se găsea la nici 10 km în linie dreaptă de oraşul Orhei.

Când la începutul lunii mai 1944 a plecat din Banat, unde era refugiat cu familia, soţia lui i-a spus în pragul uşii:

– Nicolae, te duci la o svârlită de băţ de Orheiul ocupat de ruşi. Avem trei copii încă mici. Dacă se rupe frontul şi dau ruşii peste tine, lasă haina de preot ortodox, că altfel te vor împuşca!

Răspunsul a venit parcă din Biblie:

Eu m-am căsătorit cu biserica lui Hristos. Orice s-ar întâmpla eu nu pot lăsa haina asta neagră de preot ortodox.!…

La 20 august, Armata Roşie a reînceput ofensiva, iar trupele române au început retragerea. Preotul Nicolae Stoian, împreună cu câţiva învăţători, s-a alăturat ostaşilor români în retragere spre Prut.

În ziua de 23 august 1944, Armata Română a întors armele împotriva armatei germane, iar frontul s-a mutat în mod fictiv cu 800 km spre vest, la graniţa cu Ungaria.

În Basarabia frontul s-a dizolvat, iar ruşii au trecut ca un tăvălug apocaliptic peste sate, semănând distrugere, groază şi moarte.

În haosul refugiului, preotul Nicolae Stoian a rămas într-un adăpost în satul Speriaţi, la câţiva kilometri de Prut.

Luptele în fapt încetaseră, dar hoardele roşii bete de alcool şi de simţământul învingătorului prădau, jefuiau, violau şi ucideau.

În ziua de 25 august, spre seară, Nicolae Stoian, îmbrăcat în haina neagră de preot ortodox, a fost chemat de un sătean să-i boteze copilul care trăgea să moară.

După ritul ortodox, o fiinţă umană nu putea fi înmormântată cu slujbă preoţească, dacă nu era botezată.

După botezul copilului, preotul însoţit de patru săteni, se întorcea către adăpostul improvizat, în care stătuse două zile şi două nopţi.

În drumul lor pe o cărare s-au întâlnit cu trei ostaşi roşii, care hălăduiau beţi prin sat. După ce s-au încrucişat pe drum, la câţiva paşi, un soldat tânăr sovietic s-a întors şi a tras un cartuş în preot.

Îşi alesese ca ţintă preotul, pe care l-a nimerit drept în ceafă. Ceilalţi săteni nu au fost atacaţi.

L-a ucis numai pe preotul Nicolae Stoian, pentru că ostaşul roşu aşa fusese învăţat de mic copil: şi preoţii sunt duşmani de moarte ai revoluţiei comuniste…

După ce ostaşii roşii l-au împuşcat, l-au jefuit, lăsându-l fără hainele preoţeşti şi restul îmbrăcăminţii, chiar şi fără încălţăminte, doi ţărani l-au îngropat, în grabă, la marginea unui pârâu, la locul crimei.

În preajmă zăcea ruptă în bucăţi scrisoarea băiatului lui, rânduri scrise din Banat cu o lună înainte:

Tată, hai vino la noi!

Aşa a putut fi identificat după câteva zile de către o soră de-a preotului mormântul lui provizoriu.

Au ajutat-o ţăranii să-l dezgroape şi să-l înmormânteze la o margine de cimitir, fără preot, într-un mormânt fără cruce.

În loc de sicriu a avut parte de o pânză mare de in, în care a fost înfăşurat trupul lui gol. Un giulgiu, ca pe vremea primilor creştini, un giulgiu de martir”[i].

Asta a fost advărata faţă a “eliberatorilor sovietici”. Ei îţi luau paltonul, te lăsau desculţ, sau gol puşcă şi, mai ales, când erau beţi, făceau blăstămăţii inimaginabile, împuşcau pe oricine le ieşea în cale.

Pe socrul meu, Constantin Cazacu din Rădăuţi, pe când era refugiat la Adămuş, judeţul Mureş, puţin a lipsit ca doi soldaţi sovietici, beţi, să nu-l lichideze, deoarece îşi ascunsese soţia într-o ladă, din podul casei, iar pe fiica sa, Maria-Cornelia, de cinsprezece ani, o adăpostise sub patul unei camere izolate, pentru a nu fi violată.

Traumele psihice, produse asupra minorei, au avut urmări grave în întreaga ei viaţă.

Asemenea fapte s-au petrecut pe tot cuprinsul ţării şi au căzut victime sute de mii de femei.

La Pufeşti, judeţul Vrancea, am văzut vreo 5-6 “eliberatori” umflaţi, plutind înecaţi în vinul care cursese din uriaşele budane ale cramei lui Haină Roşie, ciuruite de ei cu calaşnicovurile din dotare.

Într-un sat vecin, trei soldaţi, ce aveau ochii oblici, au luat, sub ameninţarea armelor, câteva oi din curtea unui ţăran, le-au jupit, le-au pârjolit, în grabă, la un foc mare de lemne şi le-au mâncat, până ce au crăpat.

La Tulcea o fetiţă, Paula, plângea după mieluţul, Berbenică, ce-l crescuse o vară întreagă, pe care “eliberatorii”, hămesiţi, i l-au tăiat, spunându-i ca i la mâncat vulpea.

Nouă ne-a luat vaca.

Mama şi cu soră-mea au scăpat nevătămate, deoarece, în timpul invaziei, erau ascunse, împreună cu alte femei şi copii, în beciul betonat al lui Mihalache Cazan, din Cârja de Sus, mai ferit de drumul mare de cât al nostru, care se afla în calea năvălitorilor.

Aci, după o încăierare cu o patrulă sovietică, căţiva soldaţi germani au încercat să se adăpostească în el, se vedea aceasta după urmele de sânge lăsate pe uşa încuiată a pivniţei, după o parte din echipamentul individual abandonat şi după spărtura din gardul însângerat în care sta atârnată o plasă împotriva ţânţarilor, o cască şi o cartuşieră germană.

Peste tot locul, pe acolo pe unde treceau “eliberatorii”, lumea era înspăimântată. Cei care puteau, fugeau din cale lor, iar majoritatea rămânea resemnată în voia lui Dumnezeu.

În toată ţara, de la Prut şi până la Tisa, Armata Roşie a săvârşit samavolnicii nemai întâlnite şi a făcut vărsări de sânge nevinovat, în cât, i-a îngrozit pe toţi, fapte peste care istoricii, din ultima jumătate de secol, au aruncat un vinovat văl al tăcerii.

Relaţiile directe dintre soldaţii sovietici şi cele unsprezece ţări europene “eliberate de glorioasa Armată Sovietică”, despre care vorbea Vladimir Putin, în discursul său, ţinut cu ocazia împlinirii a şaizeci de ani de la înfrângerea Germaniei fasciste, erau şi sunt percepute de toţi locuitorii din dreapta şi stânga Prutului, cu excepţia minorităţii cominterniste adusă de la Hotelul Lux din Moscova, ca fiind o ocupaţie sălbatică, asiatică, ce a generat nu numai teroare şi a produs enorme daune materiale, morale, suferinţe fizice şi perturbări psihice iremediabile majorităţii românilor, ci şi stoparea evoluţie fireşti spre civilizaţia autentică din Europa Apuseană.

Sentimentul colectiv al acestui moment istoric crucial, la români, a fost imortalizat magistral de unul dintre cei mai de seamă comici ai epocii.

Actorul Constantin Tănase obişnuia, datorită abilităţii scenice şi a înaltei conştiinţe civice, să folosească, în spectacolele sale muzicale de la Savoy, cuplete satirice de o inegalabilă veridicitate, rămase celebre pentru posteritate.

În perioada interbelică, marele comic a devenit purtătorul de cuvânt al românilor dintotdeauna, ridiculizând, cu ajutorul ironiei şi a satirei, năravurile şi moravurile epocii.

Prin 1944-1945, cu aceeaşi vervă, în câteva spectacole de revistă, Constantin Tănase a apărut pe scenă având atârnate pe mâini şi pe picioare, numeroase ceasuri de diverse mărimi, forme şi o pendulă legată de gât.

În hazul provocat de apariţia neaşteptată, el a rostit unul din marele adevăruri al momentului istoric, cuprins în următorul catren:

“Greu era cu:  –Was ist dass!

Da-i mai rău cu: –Davai ceas!

Davai ceas, davai moşie,

Haraşo tovărăşie!”

Adevăr ascuns cu grijă de cele trei dictaturi comuniste [dejistă, ceauşistă şi iliesciană], ce s-au succedat între 1944-2004, şi anume că oprimarea cominternistă a fost, pentru istoria României şi a bisericilor creştine, mult mai sângeroasă şi mai crudă decât persecuţiile romane şi mai păgubitoare decât cea iniţiată de dictatura fascistă.

Comportarea Armatei Roşii pe teritoriul României şi a altor ţări cotropite se deosebeşte radical de cea a soldaţilor pravoslavnici, din Armata Ţaristă, din tipul primului război mondial.

În vederea opririi ofensivei iniţiată de Armata Imperiului Austro-Ungar, ce ocupase o parte din România, trupele ruseşti au fost trimise să sprijine Armata Română aflată în defensivă.

Pentru a facilita această operaţie, ruşii au construit calea ferată ce trecea Prutul pe la Fălciu de la Basarabeasca-Cania spre Murgeni-Epureni-Zorleni.

În acea vreme, una din unităţile militare ruseşti a fost cartiruită pe la gospodăriile ţăranilor din satul Cârja, comuna Murgeni, fostul judeţ Tutova.

Primarul comunei, a repartizat bunicăi, Catinca Leu, spre cartiruire, o grupă de pravoslavnici, cu care a intrat în relaţii prieteneşti; le vindea lapte, ouă, brânză, găini şi altele, iar ei, crezând în facerea de bine, dăruiau localnicilor, din surplusul lor alimentar, mai cu seamă zahăr.

La un moment dat, un soldat, care-şi iubea caii ce-i avea în îngrijire, a intrat, cu de la sine putere, în harmanul bunicăi şi a luat un braţ de fân.

Bunica, observându-l, a început să strige la el, să gesticuleze şi să profereze blesteme.

Soldatul, neştiind ce zice bunica, dar văzând că-l ceartă, i-a replicat:

Ni crici, Babuşca, ni crici! (Nu răcni Bunică, nu răcni!).

Bunica, la rândul ei, neînţelegând ce-i spunea tânărul soldat rus, i-a replicat:

Hei, cum nu mo-i crăci, dacă-i vatra mea!

Aici, eu, călcăioasa (şi se bătea cu pumnl în piept), am bătut parul şi munca mea n-o dau la nici un venetic pripăşit din lumea largă!

Soldatul rus a fost certat de superiori iar bunica a fost îmbunată.

Dacă comportamentul, plin de demnitate civică şi respect faţă de aproapele a soldaţilor Rusiei Pravoslavnice, era determinat de morala creştină, de credinţa în Dumnezeu şi frica de pedeapsa Divină, cei ai Armatei Roşii, bolşevizţi, educaţi în spiritul ateismului şi luptei de clasă, aduceau cu eu infernul euro-asiatic, erau transformaţi în asupritori primitivi, feroci, imorali şi iraţionali.

Pentru a-şi depista “inamicul” se uitau până şi la palmele prizonerilor. Pe cei cu mâinile bătătorite îi considera proletari, iar pe ceilalţi îi declara burjui sau culaci, ce trebuie exterminaţi.

Situaţia se agrava când cei vizaţi purtau pălărie, cravată sau erau mai rotofei.

Aceasta este adevărata faţă a “gloriosului ostaş sovietic eliberator” şi nu cea mistificată după metoda “preluării  critice a moştenirii culturale”, pe care am aflat-o şi o mai aflăm, în cărţile de istorie şi în manualele şcolare, sau am găsit-o “imortalizată” în filme “epocale” şi monumente triumfale, realizate după reţetarul aşa-zisei metode de creaţie artistică “realist-socialistă”.

II

După ce frontul s-a îndepărtat de graniţele României şi oamenii Moscovei au preluat conducera ţării, a început  jaful, exploatarea şi exterminarea oamenilor cinstiţi, capabili şi muncitori de către cei lipsiţi de scrupule, leneşi, dispuşi să facă orice ticăloşie numai să nu lucreze pentru a-şi câştiga existenţa cu forţa braţelor sau a minţii.

În multe aşezări rurale văcarii obştei au devenit primari, iar pentru a le întări “autoritatea” a apărut şi primul sol al puterii de ocupaţie, Duba Negră, ce sosea, la miez de noapte, pentru a aresta şi încarcera sau deporta pe gospodarii satelor, cum a fost cazul, întere mulţi alţii şi a primarului Toader Nechita din Cârja, pe care oameinii sovieticilor l-au căutat, timp de o lună, până şi în painiţa gospodăriei sale unde se ascunsese.

După ce  alesul de drept al satului a fost capturat, comandantul militar sovietic de la Murgeni l-a înlocuit cu un basarabean ce ştia ruseşte şi pe care obştea satului Cârja de Sus îl angajase să le pască vacile.

Acum, a demarat procesul de distrugere a inteligenţii României în numele “luptei de clasă” şi a început adevăratul jaf al bogăţiilor ţării, cu ajutorul aşa zisului Armistiţiu, procese ce s-au continuat, într-o formă sau alta, până la autodemolarea sistemului.

Prin teroare, naţionalizare, sovromuri şi CAER, sa distrus pluralismul unui sistem socio-politic şi s-a impus o dictatură inspirată de un proiect absurd de inginerie socială.

Sperăm să se încheie cu Baroniada, din etapa socialismului dezorganizat şi a furtului generalizat, construită inginereşte de politrucul Ion Iliescu, pe parcursul a ultimilor cinsprezece ani.

Politica colonială, pe care Uniunea Sovietică a practicat-o în ţările “eliberate”, a început cu aşa zisa naţionalizare, cu “stabilizarea monetară”, cu subordonarea tuturor instituţiilor statului, inclusive a Bisericilor existente în România, cu luarea în robie, sub diverse pretexte, a unei părţi a populaţiei din România, după care s-a dezlănţuit adevărata teroare practicată de poliţia politică a PCR, Securitatea, având ca model KBB-ul şi Gulagul sovietic.

Mai întâi, Comandamentul Trupelor de Ocupaţie ale Armatei Sovietice, din Bucureşti, a organizat nu numai transportare în URSS a alimentelor, a bogăţiilor solului şi subsolului, a rezervelor de aur, adunate de mareşalul Ion Antonescu pentru a reconstrui ţara, ci şi a forţei de muncă tânără, între 18-45 de ani, indiferent de etnia căreia aparţineau şi unde mulţi dintre ei şi-au aflat sfârşitul.

Începând din ianuarie 1945, Armata Sovietică a deportat, între mulţi alţii şi peste 70.000[ii] români de origine germană în lagărele de muncă forţată de la minele din Ucraina şi Siberia, dintre care, circa o treime s-au mai întors pe locurile de baştină, în satele rămase pustii, găsindu-şi averile confiscate de jefuitorii cominternişti etc.

O altă parte din nemţii noştri care au scăpat de tăvălugul robiei sovietice, au fost vânduţi, mai apoi, pe valută forte, de Nicolae Ceauşescu.

Din cei circa 800.000 de cetăţeni români de origine germană, câţi trăiau în România Mare, au mai rămas, după ocuparea ţării, doar o zecime.

Tot acum, a urmat cea de a doua mare deportate a românilor, de data asta, în Bărăgan.

După exemplul dat de ocupanţii sovietici, Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a emis, la 15 martie 1951, următorul decret:

“Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română.

Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate[iii].

Pe baza acestui ordin samavolnic, a urmat cea de a doua mare deportare a românilor în zone subdezvoltate şi foarte puţin populate din Câmpia Bărăganului.

“Astfel, în noaptea de Rusalii, 18-19 iunie 1951, a fost declanşată cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, dupa cea întreprinsă, în ianuarie 1945.

Au fost aduşi, cu forţa, în Bărăgan români, aromâni, germani, şvabi[iv], bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei”[v].

Urmele acestei fărădelegi au fost  imortalizate, pe un monument ce se află la intrarea dinspre gară, în satul Fundata, Ialomiţa, ridicat “în amintirea celor 12.798 familii totalizând 40.320 persoane cărora li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, în anul 1951, în 18 localităţi din Bărăgan[vi].

O altă parte a refugiaţilor basarabeni au fost trimişi, cu forţa, acasă, de unde, circa unsprezece mii au fost deportaţi, în Siberia şi nu s-au mai întors pe locurile de baştină.

Odată cu instaurarea la putere a “revoluţionarilor de profesie” aduşi de la Moscova, invadatorii au iniţiat, în numele “dictaturii proletariatului” şi a “luptei de clasă”, exterminarea fizică şi psihică a milioane de oameni, cu ajutorul penitenciarelor şi a coloniilor de muncă forţată, după modelul Gulagului sovietic, pentru că erau buni creştini, buni gospodari şi buni români, pentru că aveau convingeri politice ce stăvileau expansiunea bolşevică.

Decapitarea inteligenţei şi a conştiinţei de pe teritoriul României, îmbinată cu politica de reeducare în spirit socialist, pavlovist, ce a prins rădăcini pe mai vechiul nostru balcanism, a dus, pe termen lung, la crearea unor infirmităţi morale iremediabile.

Şi în prezent, emanaţiile nocive, cadaverice ale cominternismului virtual decedat, continuă să pervertească comportamentul celor neinstruiţi încât, o bună parte din populaţia României contemporane, este grav afectată de educaţia comunistă şi constituie principala piedică pusă în calea dezvoltării unor structuri moderne, a unei conduite civice normale, guvernată de muncă, dragoste şi adevăr, a unei economii funcţionale de piaţă, a europenizării spirituale şi morale.

O altă modalitate de a aplica “lupta de clasă”, care a dezorganizat viaţa satului, a fost politica cotelor obligatorii şi, aşa zisa, deschiaburire, ce viza pe fruntaşii satelor sau grupări etince, alcătuite din oameni harnici, chibzuiţi, modele de urmat, pe care i-a trimis în locuri pustii din Bărăgan sau chiar în Rusia, iar pe alţii, peste 300.000, i-au omorât pentru că s-au opus colectivizării şi expansiunii sovietice.

Acestora, echipele de comunişti le luau tot, casa, vitele, acareturile, pământul, agoniseala de o viaţă, până şi ceaunul de făcut mămăligă, găleata, străchinile, farfuriile, lingurile etc., după cum rezultă din procesele verbale întocmite de jefuitori cu ocazia  aşa zisei “deschiaburiri”.

În 1949 absolvisem Şcoala Normală din Iaşi şi eram pregătit ca să fiu învăţător-maistru, adică, pe lângă funcţa de învăţător, puteam să-mi iniţiez şcolarii în câteva meserii, cum ar fi: electromecanica, tâmplăria, tinichigeria, cizmăria, contabilitate, împletiturile din papură, paie, pănuşi de porumb şi altele.

Eram bine pregătit şi ştiam ce trebuie să fac pentru a ridica satul din punct de vedere economic şi cultural la nivelul evoluţiei normale a societăţii moderne şi, pentru a-mi pune în practică visul de a deveni un Popa Tanda al Cârjei.

După un scurt pelerinaj forţat, făcut prin Banat, am cerut şi am reuşit să ocup un post în comuna natală.

Am început prin a preda matematica şi a cultiva pământul rămas de la antecesori.

Toamna, în timpul recoltei, am primit de la Sfatul Popular al comunei o somaţie prin care mi se impunea să dau o cotă de produse agricole dublă de cât produsesem.

Crezând că e o eroare, m-am dus la preşedintele consiliului să-i comunic situaţia. Acesta mi-a spus sec:

– Dacă nu ai, cumpăra de la cei care au şi dus la baza de recepţie de la Murgeni. Acestea sunt ordinele.

Nu înţelegeam, cum cineva care nu te-a ajutat cu nimic să aibă, şi încă legal, asemenea pretenţii absurde.

Tu ai pus pământul, semiţele, tu ai arat, semănat, ai întreţinut culturile pentru a nu fi năpădite de buruieni, iar la strângera recoltei vin nişte străini să ţi-o ia pe nimica!

Era ceva în genul invaziilor, de toamnă, a tătarilor din Bugeac, care după ce stăteau tot anul cu burta la soare, năvăleau asupra Moldovei, luau recoltele sătenilor şi robi şi se întorceau pe locurie de baştină  pentru a se ospăta din munca altora. Istoria se repeta, acum, după câteva sute de ani, însă nepoftiţii erau veniţi ceva mai dedeparte, trimişi de Moscova.

Ideea de jaf fără scrupule a început a se contura în mintea mea, din ce în ce mai clar.

Discutând cu mama situaţia ivită, împreună am hotărât să abandonez idealurile cu care venisem, deoarece vremurile sunt protivnice omului şi să plec pentru a-mi căuta norocul în altă parte.

Şi aşa, în loc să rămân învăţător ţăran, meserie pentru care am optat din plăcere, am plecat la Iaşi să studiez filologia şi am devernit ceea ce sunt.

La fel ca mine au procedat zeci de mii de tineri şi pe încetul, datorită politicii agricole dusă de PCR, au fost alungaţi din satele României înteligenţa, forţa de muncă tănără, rămânând numai bătrânii şi cei care nu au avut puterea a se dezlipi de locurile de baştină.

La despărţire, mama mi-a spus:

-Eu rămân, că nu am de ales!!!  Sunt tot un lemn de ars în foc! Tu însă mergi de-ţi caută norocul!

Cotele obligatorii erau o altă forma de distrugere a ceea ce se numea odată Talpa Ţării, sau Grânarul Europei şi urmăreau eliminarea unei clase productive, care a hrănit şi apărat ţara sute de ani. Ei au fost înlocuiţi cu ceapiştii, ce nu produceau nici măcar alimentele strict necesare românilor pentru a avea o nutriţie decentă, apelându-se, adesea, la importul de alimente.

Odată cu ocuparea României de către Armata Roşie a început lupta dintre populaţia românilor majoritari şi o minoritate politică violentă, de import.

Forţele de ocupaţie ale Cremlinului şi-au plasat, trecând peste cadavre, “revoluţionarii de profesie” şi consilierii sovietici, în funcţiile cardinale ale vieţii economice, politice, eclesiastice etc., deşi unii din nepoftiţi nu ştiau nici măcar româneşte.

Câţiva dintre ei, cum e cazul cu Ana Pauker, Emil Botnăraş, Luka Lásló (Vasile Luca) au activat, în ilegalitate şi în România interbelică, însă fără a avea succe, deoarece propaganda lor era străină de concepţiile, spiritul şi înclinaţiile poporului român. Aşa se explică de ce comuniştii ilegalişti, după cum spunea Ana Pauker, erau, în România interbelică, de ordinul câtorva sute şi în marea lor majoritate aparţineau minorităţilor, sau a străinilor de neam şi ţară, după cum se poate constata şi din actele de acuzere ale celor judecaţi ce se află în arhivele tribunalelor vremii.

NOTE


[i] Dumitru Stoian, în Preotul basarabean Nicolae Stoian – preot prin vocaţie, martir prin moarte – în micro-magazinul Meridianul Românesc, Anaheim, California, USA, nr. 574, din 25 august 2008, p. 1 şi Rubtrica Analize.

[ii] Vezi reportajul: Cinci ani în minele de cărbuni din Ucraina, în România liberă, din 23 ianuarie 2007.

[iii] Laura M. Forţu, Adrian Bucurescu, Deportaţi în propria ţară, în România liberă, din 2 februarie 2007.

[iv] Vezi lista deportaţilor din comuna Biled în Bărăgan, întocmită de Frantz Schuttack, Deplorabila soartă a şvabilor din comuna Biled I, în Memoria, revista gândirii arestate, Editată de Fundaţia Culturală Memoria, nr. 55 56 (2-3, 2006, p.281-227.

[v] Ibidem, vezi şi: Deportaţii în Bărăgan, Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan Timişoara, Editura Mtron, Timişoara, 2001.

[vi] Ibidem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s