~Dan Brudaşcu: Kossuth Lajos şi „lupta pentru eliberarea Ungariei“

Peste câteva zile, în România, dar şi în alte zone ale Europei de sud-est, se va marca împlinirea a 163 ani de la izbucnirea Revoluţiei de la 1848 – 1849, eveniment politic major care a zguduit din temelii structurile de tip feudal a Imperiului Austro-Ungar care cuprindea între fruntariile sale Ungaria, cât şi Transilvania românească. După cum se ştie, după o absenţă de peste trei secole, cvasitotală de pe harta Europei ca stat independent, suveran, de sine stătător, Ungaria dădea semne că nu mai tolerează condiţia de colonie a imperiului şi, încurajată de revoltele de la Paris, Milano şi Viena[1], a declanşat, la 3 martie 1848, o mişcare de protest ce viza obţinerea statutului de independenţă şi a libertăţii pentru această ţară.

După cum se ştie, monarhia habsburgică a refuzat vreme îndelungată acordarea drepturilor democratice atât Ungariei, cât şi celorlalte provincii anexate Imperiului. Revoluţionarii maghiari au promovat ideea obţinerii libetăţii cuvântului şi a conştiinţei, eliminarea claselor sociale, anularea legii de scutire de taxe şi impozite a nobilimii şi crearea condiţiilor pentru acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru ţărani prin abolirea iobăgiei.

Deşi părea să fie o perioadă extrem de favorabilă pentru protestatari, deoarece coroana Imperiului revenise, de scurtă vreme, tânărului şi puţin experimentatului împărat Franz Joseph, sub influenţa puternică a împărătesei Sofia, Austria a refuzat acordarea oricărora din drepturile menţionate. În acele condiţii, Ungaria s-a autoproclamat ca Republică şi l-a ales pe Kossuth[2] ca guvernator  al noului stat.

O asemenea decizie a fost salutată cu entuziasm de aproape toate clasele sociale maghiare mulţumite pentru acest prim pas de reafirmare atât a Ungariei pe scena politică europeană în calitate de stat de sine stătător.

Dovedind o deosebită abilitate politică, Kossuth Lajos a prezentat mişcarea revoluţionară drept un război pentru eliberarea Ungariei, acţiune la care a încercat să atragă şi alte minorităţi etnice din cadrul monarhiei. Aşa se explică faptul că el a beneficiat de ajutorul a numeroşi macedo-români[3], sârbo – croaţi[4], sau aventurierul general polonez Jozsef  Bem.

Mişcarea protestatară maghiară a dat curaj şi altor provincii din spaţiul sud-est european de a declanşa mişcari de protest şi promovarea unor obiective sociale, politice, economice etc. Am în vedere în mod deosebit  mişcările revoluţionare din ţările române, care, într-o oarecare măsură, au cooperat cu mişcarea revoluţionară maghiară. Cercurile francmasonice din cele două părţi au făcut eforturi deosebite pentru apropierea între liderii revoluţionari maghiari cu cei din ţările române. Personal, Nicolae Bălcescu a încercat, zadarnic, să acţioneze ca liant şi să aplaneze stările conflictuale izbucnite între revoluţionarii ardeleni şi cei maghiari[5].

Deşi Kossuth Lajos era de orientare declarat liberală, iar mişcarea sa a dat multe speranţe poporului maghiar subjugat de imperialii vremii, în cele din urmă, atât el, personal, cât şi ceilalţi lideri maghiari s-au dovedit extrem de naţionalişti şi egoişti, dar şi primitivi din punct de vedere politic; deşi obiectivul lor declarat era eliberarea Ungariei şi obţinerea de drepturi cetăţeneşti, social-politice şi economice, care odată câştigate ar fi produs mutaţii majore, de esenţă, în societatea vremii, s-a dovedit că ei militau, pe faţă, ca de astfel de libertăţi şi drepturi să nu beneficieze şi celelalte minorităţi etnice din imperiu, aflate într-o stare la fel de deplorabilă ca poporul maghiar.

În loc să profite de izbucnirea în Transilvania, îndeosebi în munţii Apuseni a unei extrem de curajoase mişcări revoluţionare, Kossuth Lajos, făcându-se ecoul intereselor nobilimii maghiare, a declanşat un război împotriva românilor ardeleni. În cadrul acestor lupte absurde, liberalul Kossuth Lajos a încurajat, tolerat şi incitat la crime abominabile împotriva adversarilor săi din Transilvania, care au condus la uciderea a peste 60.000 de români şi ştergerea de pe faţa pământului a circa 200 de sate[6], precum şi a nenumărate biserici şi aşezăminte mănăstireşti. Datorită nefastei sale angajări într-o dispută cu un alt popor, care aspira, la rândul său, la fel de justificat, la libertăţi democratice şi la o existenţă demnă, Kossuth Lajos şi ceilalţi conducători unguri au uşurat, în mare măsură, sarcina imperialilor austrieci de a înfrânge astfel de mişcări protestatare. Dacă, în loc să angajeze lupte împotriva românilor ardeleni, forţele revoluţionare ale lui Kossuth Lajos s-ar fi aliat cu aceştia, el ar fi sporit substanţial şansele reale de victorie ale mişcărilor revoluţionare izbucnite în imperiu, luptâd cu şanse de reuşită împotriva armatei austriece şi a celei ţariste, venită în sprijinul monarhiei habsburgice. Pierderile materiale şi umane au fost uriaşe şi în tabăra maghiară. Însuşi poetul Petőfi Sándor a fost luat prizonier, în timpul luptei de la Albeşti, de lângă Sighişoara[7], dus în Rusia şi apoi trimis în Siberia, unde îşi va găsi sfârşitul, după 12 ani de detenţie grea.

Prin intermediul trupelor ţariste, solicitate de imperialii austrieci, venite în Transilvana în acest scop, austriecii au reuşit să învingă mişcarea revoluţionară din Ungaria şi Transilvania, dând ulterior frâu liber represiunii.

În august 1849, ca urmare a eşecurilor zdrobitoare suferite, Kossuth Lajos se retrage la Arad[8], unde demisionează din funcţia de guvernator al Ungariei în favoarea generalului Görgey. După doar 6 zile, pentru a  scăpa şi a nu fi arestat de forţele imperiale de la Viena, Kossuth traversează Dunărea pe la Orşova[9] şi, după o călătorie lungă, ajunge la Kűtahya, unde guvernul Imperiului Otoman îi stabileşte domiciliul de exilat, în Turcia. Pe când se găsea la Vidin[10], el trimitea o scrisoare ministrului de externe englez, lordul Palmerston, scrisoare prin care solicita sprijin pentru ceilalţi exilaţi ai revoluţiei maghiare.

După cum se ştie, Kossuth Lajos va rămâne în Turcia până în septembrie 1851, fiind urmărit atât de serviciile secrete turce, cât şi de cele austriece. În această perioadă el a menţinut legăturile cu organismele francmasonice, care au preîntâmpinat orice acţiune de represiune îndreptată împotriva sa.

Prin lobby-ul puternic promovat de mişcarea francmasonică nord-americană[11], la 9 februarie 1950, preşedintele nord-american Zachary Taylor[12] determină parlamentul Statului Ohio, dar şi Camera Reprezentanţilor de la Washigton să adopte o moţiune prin care se cerea Turciei eliberarea lui Kossuth şi a emigranţilor unguri din Turcia.

Această acţiune a determinat influentele forţe francmasonice din S.U.A. să declanşeze o adevărată uvertură diplomatică în sprijinul lui Kossuth şi a adepţilor săi. Viitorul preşedinte nord-american, Fillmore, a continuat acţiunile politice favorabile cauzei lui Kossuth şi a obţinut votarea rezoluţiei senatorului Henry Foote de Mississippi, referitoare la trimiterea unei fregate a marinei nord-americane pentru a aduce familia Kossuth în America. Urmare a intervenţiei insistente a influentelor cercuri francmasonice nord-americane, s-a reuşit ca, la 10 septembrie 1851, familia lui Kossuth să se îmbarce pe fregată la Smirna, asigurând plecarea sa dintr-o zonă de maxim risc pentru propria securitate. După o scurtă escală în Anglia, Kossuth debarcă, la 5 decembrie 1851 la Staten Island, în statul New York, iar la 30 decembrie 1851 ajunge la Washington D.C. Încă de la venire, pe tot parcursul său pe teritoriul american, au loc primiri entuziaste şi banchete, în persoana sa fiind salutat un erou european ce lupta împotriva regimului totalitar al Imperiului Habsburgic[13]. Kossuth Lajos şi însoţitorii săi beneficiază de concursul larg al emigraţiei maghiare, dar şi al cercurilor francmasonice, căuta să obţină sprijin material, politic şi diplomatic pentru noile sale activităţi privind destabilizarea situaţiei din Imperiul Habsburgic[14]. Vor avea loc turnee în mai multe state nord-americane, urmate de entuziaste recepţii, dar şi de discursuri fulminante[15], atât din partea gazdelor, cât şi a oaspetelui maghiar. El se va bucura începând cu 1851 şi de sprijinul unui important cotidian nord-american, New York Times, la al cărui banchet, din 15 decembrie 1851, Kossuth Lajos va ţine un discurs în care, culmea, aducea elogii ideii de libertate a poporului, de respect faţă de istoria, limba şi tradiţiile lor. Mai mult, Kossuth vorbea despre energia şi geniul fiecărei naţiuni care trebuie să se bucure de respect şi consideraţie, deoarece, în opinia sa, „toate popoarele sunt capabile de nobile împliniri”. Adoptând o atitudine abilă, oportunistă am spune noi, şi dovedind o bună cunoaştere a mentalităţii poporului american, pentru a-i câştiga şi mai mult încrederea pentru proiectele sale viitoare, Kossuth Lajos încerca să-şi convingă auditoriul că el era campionul luptei europenilor pentru libertate şi independenţă. El nega orice posibilă acuzaţie că ar fi luptat pentru dominarea rasei sale asupra celorlalte etnii şi susţine că întreaga sa activitate a vizat eliberarea poporului său şi combaterea oricăror forme de despotism. În opinia sa, marile armate ale statului sunt „elemente despotismului”. Ziarul NewYork Times a arătat o atitudine extraordinar de favorabilă lui Kossuth şi luptei acestuia. În paginile respectivului ziar se regăseşte cronica turneului efectuat de Kossuth Lajos în timpul scurtei sale şederi pe pământ nord-american[16]. Cuvântările şi declaraţiile sale se bucură şi graţie acestui ziar de o largă mediatizare, atrăgând numeroşi suporteri pentru promovarea politicilor viitoare ale lui Kossuth.

Dealtfel, după propriile declaraţii ale membrilor staff-ului redacţiei acestui ziar, ei au îmbrăţişat cauza maghiară şi pe cea a lui Kossuth, întrucât au văzut în ele expresia dragostei faţă de principiul libertăţii şi naţionalismului.

A contribuit la o astfel de atitudine şi necunoaşterea detaliilor privind desfăşurarea revoluţiei maghiare de la 1848 – 1849. Prin intermediul numeroaselor relatări consacrate întâlnirilor, discuţiilor şi chiar declaraţiilor personale, Kossuth este privit în America drept un erou al luptei împotriva despotismului imperial austriac.

Datorită relaţiilor cordiale, după revenirea sa în Europa, pe timpul şederii la Londra, Kossuth a activat ca şi corespondent al ziarului New York Times. Din capitala britanică, Kossuth Lajos va trimite numeroase depeşe ziarului New York Times cu informaţii de ordin politic şi diplomatic privind Marea Britanie şi continentul european[17].

Mai este de menţionat că, Ludovic Kossuth a beneficiat şi de sprijinul şi de prietenia personală a fondatorului ziarului New York Times, Raymond, care, cu diverse prilejuri, va răspunde atacurilor îndreptate împotriva lui Kossuth şi la intervenţia căruia s-a acceptat angajarea sa în calitate de corespondent al ziarului la Londra.

După cum se ştie, având în vedere riscurile constante la care era supus, Kossuth părăseşte, după un amplu turneu nord-american, această ţară, la 14 iunie 1852, la bordul navei de linie Africa, sub numele fals de Adam Smith şi Lady Smith. El a rămas, se pare, în capitala Marii Britanii[18] până în 1861, când se mută la Milano şi apoi la Torino, urmând să locuiască aici până la decesul său.

În toată această perioadă, Kossuth nu renunţă la activitatea sa politică. La 5 mai 1859 se întâlneşte cu împăratul Napoleon al III-lea, la Paris. În acelaşi an este ales preşedinte al Directoratului Naţional Maghiar[19] în mai 1862. Preocupat de mutaţiile ce avuseseră deja loc în Europa de sud-est, el iniţiază un plan pentru o Federaţie a Dunării[20]. Datorită conjuncturii internaţionale a momentului respectiv, niciunul din proiectele sale nu va avea câştig de cauză. Totuşi, mişcarea revoluţionară condusă de Kossuth Lajos a avut o importanţă uriaşă pentru noile prefaceri în Europa Centrală.

Nici chiar împăratul Franz Joseph nu rămâne indiferent faţă de mişcarea protestatară din Ungaria. De teama unor noi revolte şi pentru a descuraja orice formă de secesionism politic, împăratul va achiesa la Asociaţiile Ungureşti la putere şi la constituirea Imperiului dualist, bicefal Austro-Ungar.

În felul acesta, după abile negocieri şi compromisuri, se împlinesc multe din obiectivele Revoluţiei de la 1848 – 1849, dar chiar dacă Ungaria devine partener în monarhia Austro-ungară, nu se poate vorbi că se realizează şi idealul identităţii maghiare.

În pofida progreselor obţinute de clasa politică budapestană, Kossuth rămâne un izolat, fiind obligat să moară în exil[21], departe de ţara pentru a cărei libertate luptase.

DAN BRUDAŞCU


[1]Dar şi de se semnele de slăbiciune din imperiu, datorită noilor evoluţii social-politce pe plan european şi a celor interne, care au destabilizat sistemul autocrat habsburgic.

[2]Ludovic Kossuth s-a născut la 19 septembrie 1802 la Monok, în nord-estul Ungariei; în primăvara lui 1803, familia lui s-a mutat la Olaszliszka unde copilul este botezat în biserica luterană. În martie 1808, familia se mută din nou, de data asta la Sátoraljaujhely.

[3]După distrugerea oraşului Moskopole, centrul cultural, politici şi eonomic al macedo-românilor din Balcani, multe familii au emigat în impetriul austriac, unde, datorită unor calităţi excepţionale, ajung să controleze comerţul şi schimburile comerciale dinăuntru şi din afara acestuia. Datorită averilor imense acumulate, ei vor obţine nu doar înalte ranguri aristocratice: conţi, baroni etc., ci şi foarte înalte demnităţi adminisrative. O perioadă de câteva decenii, comunitatea macedo-română din Budapesta, de exemplu, a deţinut controlul economic şi politic din Ungaria. După o absenţă de două veacuri, elementul românesc a ajuns iar să controleze, din funcţiie deţinute, viaţa politică din Ungaria. Nu întâmplător, graţie investiţiilor familiei Gojdu s–a construit, de exemplu, Politenica din Budapesta,dar şi numeroase edificii din plin centrul capitalei ungare, pe care, după 1918, toate guvernele Ungariei post-trianonice au refuzat să le restituie moştenitorilor Fundaţiei Gojdu, respectiv Mitropoliei Ardealului. Un alt macedo-român, baronul Sina, a consruit Podul cu lanţuri de peste Dunăre, o bijuterie arhitectonică încă în explotare şi azi. O mătuşă a viiorului mitropolit Andrei Şaguna deţinea, a Budapesta, un salon artistic, frecventat de elita culturii române din imperiu, dar şi de scriitori şi artişti din Moldova, Muntenia şi Ardeal.Graţie sprijinului şi intervenţiei influente a macedo-românilor s- reuşit nu dor înfiinţarea Mitropoliei Ardealului, dar şi construirea primelor biserici de zid, pentru credincioşii ortodocşi ardeleni:Biserica cu lună (Oradea), Bisericuţa Ortodoxă (din Cluj), Bisrica Ortodoxă din Someşeni, cea din Sebeş, ca şi aşa zisa Biserică grecească (din apropierea Bisericii Negre), la Başov. A fost, de asemenea, sprijinită apariţia d publicaţii în limba română (inclusiv revista Familia, în care a debutat Mihai Eminescu) şi s-a reuşit înfiinţarea, la Universitatea Eötvös Loránd a Catedrei de limba şi literatura română, cu concursul marelui dascălşi cărturar Alexandru Roman etc. Fără contribuţia remarcabilă a elementului românesc din imperiu şi de la Budapesta, cultura maghiară ar fi mult mai searbădă şi săracă. Căci, din punct de vedere cultural, românii pot fi consideraţi, pe dept cuvânt, ctitori importanţi pentru cultura şi civilizaţia statului vecin.

[4]Un exemplu grăitor, în acest sens, a fost poetul Sándor Petrovici, devenit, prin magharizare, Petöfi.

[5]Eşecul unor astfel de demersuri a fost determinat de orientarea extremist naţionalistă a liderilor revoluţionari maghiari, care, în realitate, nu urmăreau doar drepturi şi libertăţi pentru cetăţenii de origine etnică maghiară din imperiu sau simpla desprindere din structurile politico-administrative ale acestuia, ci asigurarea unui statut de superioritate, exclusiv pentru unguri. La o analiză mai atentă, încă din declaraţiile lui Kossuth se pot detecta germenii viitoarei orientări politice de asimilare şi deznaţionalizare, prin maghiarizare a celorlalte minorităţi etnice, politică declanşată aproape imediat după dezastruoasa asociere a Ungariei, în 1867, la conducerea imperiului.

[6]O extrem de riguros documentată lucrare realizată cu sprijinul cunoscutului universitar şi teolog clujean Alexandru MORARU, în curs de apariţie, va aduce dovezi incontestabile, inclusiv liste ale zecilor de mii de români ardeleni ucişi de aşa zişii reoluţionari unguri, dar şi cu privire la alte atrocităţi incrediile, greu de descris, la care s-au dedat aceştia în prioada 1848-1849, la jafurile şi incendierile unor lăcaşuri de cult, alungarea de preoţi şi călugări ortodocşi şi greco-catolici etc., toate fapte ce scot în evidenţă o ură şi o cruzime fără seamăn îndreptate împotriva românilor, care s-au opus tendinţelor ocupaţioniste ungureşti. În fapt, crime împotriva umanităţii!

[7]Foarte mulţi au crezut şi mai cred încă faptul că Petőfi  Sandor ar fi murit pe câmpul de luptă de lângă Sighişoara. În acest sens, de altfel, s-a şi ridicat un monument de cinstire a lui. Chiar dacă toate căutările, ultima făcută în urmă cu vreo jumătate de veac, de un numeros colectiv de cercetători de la institute de istorie ale Academiei Române şi a celei Maghiare, nu au dus la nici un rezultat, nedescoperindu-se nici trupul poetului, nici alte lucruri care să fi permis identificarea sa. De altfel, o serie de cercetători sovietici au descoperit că, în timpul luptelor de la Albeşti, Petőfi  şi alţi revoluţionari unguri au căzut prizonieri ai armatei ţariste, care i-a trimis în Rusia, la Moscova, iar de acolo, în Siberia, unde vulcanicul poet sârbo-croat şi-a găsit sfârşitul. Nu ştiu dacă autorităţile politice sau ştiinţifice de la Budapesta ar fi întreprins vreo măsură de identificare a locului unde îşi doarme somnul de veci poetul revoluţionar.

[8]Venirea sala Arad a avut loc pe 11 august 1849.

[9]De teama represaliilor din partea autorităţilor austriece, el traversează Dunărea sub numele de James Brunswill.

[10]Kossuth şi însoţitorii lui au ajuns la Vidin în data de 22 august 1849.

[11]Graţie şi sprijinului reverendului mertodist Benjamin Fraklin Tefft, membru al asociaţiei „Prietenii Ungariei” in Cincinnati, s-au făcut demersuri, inclusiv de ordin diplomatic, pentru eliberarea lui Kossuth, aflat pe atunci în exil în Turcia inclusiv prin trimiterea unei „solii de pace” sultanului. Multe din intervenţiile şi declaraţiile sale au fost cuprinse în volumul „Hungary and Kossuth”.

[12]Preşedintele Zachary Taylor a murit, în data de 9 iulie 1850, fără a fi putut întâlni pe liderul revoluţiei ungureşti.

[13]O asemenea primire s-a datorat totalei lipse de informare a cercurilor politice şi a opiniei publice nord-americane cu privire la faptele propriu zise a celui elogiat. Dacă s-ar fi cunoscut crimele împotriva românilor, a altor minorităţi etnice, dar ai ales împotriva evreilor din mai multe oraşe ardelene, îndeosebi din Cluj, mă îndoiesc că acest criminal s-ar mai fi bucurat de atenţia americanilor. Foarte curând, istoricul Vasile Lechinţan va da publicităţii o serie de documente inedite, descoperite în arhivele din Ardeal, privind tratamentul aplicat de Kossuth şi adepţii lui evreilor, fapte care ne prmit să-l considerăm pe Kossuth inspiratorul autorilor holocaustului din timpul celui de al doilea război mondial.

[14]Demersurile lui Kossuth, care vizau destabilizarea, eventual dispariţia imperiului austriac, erau în deplin consens cu interesele politico-diplomatice ale Statelor Unite, la acea dată un factor politic fără nici un pic de influnţă pe continentul european Pe de altă parte, având în vedere, că încă de la obţinerea independenţei, SUA era guvernată de reprezentanţi ai fancmasoneriei, o asemenea acţiune politică era î deplin consens cu politica urmărită de această organizaţie secretă careera ostilă oricărei stucturi politic de tip autocrat şi lupta pentru dspariţia imperiilor de pe continentul european. De aceea, declanşarea de işcări protestatare, care, în final, ar fi condus la slăbirea acestor imperii, se bucura de întreaga susţinere şi sprijin din partea nord-americanilor. Atâta doar că forţele francmasonice care-l susţineau pe Kossuth au săvârşit, cu intenţie, un păcat colosal: ascunderea adevărului despre „revoluţia” lui Kossuth şi crimele săvârşite de forţele acestuia împotriva românilor, dar şi a evreilor din Ardeal.

[15] Încă de la sosire, el a fost primit cu 31 de salve de tun (câte una pentru fiecare din statele ce compuneau pe atunci SUA; la primirea sa a asistat o mare mulţime de oameni. Primarul Kingsland a condus parada de pe Broadway dată în cinstea celui pe care e l-a numit „strălucitul reprzentant al independenţei ungare, campionul prgresului uman şi al libertăţii universale”. Cuvinte mari, după părerea noastră fără vădit temei în cazul lui Kossuth. La fel ca şi decizia autorităţilor nord-americane ca bustul lui să se găsească în interiorul Senatului SUA.

[16] Deşi apreciem zelul arătat de acest ziar pentru informarea opiniei publice în leătură cu acest subiect, nu putem înţelege de ce ziariştii lui au dat dovadă de atâta miopie, dar şi încăpăţânare în a ascunde adevărul despre fatele criminal recente ale celui pe care îl ridicau în slăvi. De asemenea, ne surprinde şi uşurinţa cu care aceiai ziarişti au trecut cu vederea unele declaraţii şocante ale lui Kossuth, un adevărat program ideologic şi de acţiune al celor ce vor decanşa criminala politică de deznaţionalizare, asimilare şi maghiarizare forţată a minorităţilor etnice din imperiu după fatidicul an 1867. Căci, în cuvântările sale, el declara, vădit mincinos, că minorităţile asuprite şi umilite erau decise să renunţe la limbile lor materne spre a-şi însuşi, de bună voie, limba maghiară. Iată cuvintele lui Kossuth: „Croaţii şi slavii (…) ne-au cerut frecvent în parlamentul nostru comun să înveţe limba maghiară pentru ca (…) să se poată bucura şi ei de beneficiul de a fi angajţi în funcţii guvernamentale în Ungaria noastră comună”(extras din cuvântul la Banchetul dat de presa din New York la data de 15 decembrie 1851). El mai adaugă, în acelaşi discurs: „ungurii au luptat pentru dominarea rasei lor. Noi am luptat … pentru libertate (…) împotriva despotismului”. Era evident pentru orice om realist că noua construcţie politică anvizajată de Kossuth urmărea o politică de epurare etnică, de interzicere a accesului necunoscătorilor limbii maghiare la posturi şi demnităţi şi demnităţi guvernamentale, orientare care, de altfel, a dominat întreaga viaţă politică ungurească până în anul 1918 şi care caracterizează şi viaţa politică a Ungariei contemporane. (Pentru cei ce s-ar îndoi, le recomandăm să urmărească, sine ira et studio, statisticile oficiale ungureşti cu privire la evoluţia şi starea actuală a minorităţii române din Ungaria post-trianonică, inclusiv studii, pe această emă, realizate de cercetători americani şi vest europeni).

[17]Datorită caracterului inexact sau vădit tendenţios al unor materiale apărute în acest prestigios ziar (de la a cărui apariţie se vor împlini, în luna septembrie a.c., 160 de ani) şi consacrate spaţiului românesc, suntem tentaţi să considerăm că informaţiile au fost oferite chiar de L Kossuth, care, probabil, nu putea uita sau ierta opoziţia demnă a românilor, mai ales a moţilor lui Avram Iancu, în timpul sângeroaselor lupte purtate de el împotriva lor.

[18] Face, însă, diverse deplasări pe Continent unde se întâlneşte cu personalităţi politice sau participă la evenimente şi reuniuni ce urmăreau soluţionarea conflictelor şi tensiunilor din diferite zone ale Europei.

[19] Magyar Nemzeti Igazgatóság.

[20] Dunai Államszövetség.

[21] A murit laTorino, la 20 martie 1894.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s