■ N.N. Tomoniu

____________________

SERAFIM DUICU – O SĂMÂNŢĂ RODITOARE DIN PĂMÂNTUL TISMANEI

SERAFIM DUICU – OBÂRŞII STRĂVECHI

Se împlinesc în anul  2009, la 6 august, 71 de ani de la naşterea la Tismana a istoricului literar Serafim Duicu, unul din marii patrioţi ai neamului românesc cu obârşie în vatra milenară a Tismanei, leagăn al neamului basarabilor întemeietori de Ţară Românească.

Tismana, cu văile, munţii şi plaiurile ei nu fu numai un leagăn al patrioţilor de ev mediu ce făcură din voivodatul lui Litovoi un loc de adăpost, o zonă de protecţie a băştinaşilor  contra hoardelor tătare şi maghiare. Ci ea fu unul din centrele vitejilor geţi din linia sudică a Carpaţilor ce păstra, prin păstorii satelor din munte, elementul autohton în faţa latinizării romane din jurul castrelor Pinoasa-Vârţ de pe râul Tismana şi Valea Perilor – Cătune de pe râul Motru.

Arhetipul de muntean dârz şi patriot răsări deci din negura vremii la Tismana iar Serafim Duicu fu unul din vlăstarele lui, ce prinse rădăcină  peste munţi printre patrioţii Ardealului aşa cum George Coşbuc veni, parcă în compensaţie, din Transilvania la Vila Sfetea, pentru a semăna un arbore de românism ardelean pe Valea „Tismenii”.

Nu întâmplător aceste lucruri le-a legat Dumnezeu aici la Tismana, pentru că învăţătorul Nicola Chiţiba, finul lui George Sfetea, fu şi dascălul lui Serafim. Iar când dascălul şi Elena Coşbuc aleseseră pentru frontispiciul noului corp al şcolii primare din Tismana îndemnurile lui Spiru Haret „Luminează-te şi vei fi!”, „Voeşte şi vei putea!” , scrise cu litere mari în relief, Serafim Duicu fu unul din aceia care cu siguranţă că le citi şi le desluşi înţelesul. Şi nu fu singurul căci mulţi din cei care astăzi fac onoarea Tismanei, îşi amintesc cum exigentul învăţător şi director Chiţiba, îi scotea de ureche în curtea şcolii când „se lăsau pe tânjeală de carte” pentru a citi de acolo sfaturile lui Spiru Haret.

Aşa se făcea şcoală atunci, mai cu plăcere lăuntrică, mai cu impuls de afară şi nu-i fu deloc silă  de carte lui Serafim Duicu de îndată ce el însuşi se hotărî să se facă învăţător. Fu remarcat însă la Şcoala Normală de la Târgu-Jiu de profesorul de limba română C. Gorun, care-l îndemnă să se dedice literaturii. Ştia pe dinafară încă de la Tismana poeziile clasicilor, temele sale dezvăluiau un talent nativ spre meticulos, spre scrierea de rigoare documentară iar culesul de poezii şi povestiri de natură folclorică deveni o cutumă plăcută pentru el.

Dar până la apariţia primei sale culegeri de folclor poetic din judeţul Mureş, în colaborare cu Lazăr Lădariu, „Mureş pe marginea ta”,  vor mai trece ani mulţi de trudă pentru afirmarea sa deplină. Să observăm că, făcând Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” la Cluj, aceasta asigura forţa de muncă în primul rând în Transilvania. Prin repartiţia sa ca „profesor la Centrul Şcolar Forestier Blaj, judeţul Alba”,  el plonjase în plin necunoscut, într-un teritoriu cu obiceiuri puţin deosebite de cele olteneşti şi în care era singur, trebuind să acceadă ierarhic pe treptele societăţii, fără pile, fără sfătuitori apropiaţi şi fără experienţă de viaţă.

SERAFIM DUICU – UN ARBORE DE ROMÂNISM, ÎNFLORIT ÎN ARDEAL

Dacă  Serafim Duicu trecu peste munţi nu înseamnă că-şi trădă  neamul, pentru că ştia că  şi acolo erau fraţi de-ai lui conduşi  încă din vremea dacilor de zarabi, veche ramură conducătoare din neamul băsărăbesc. A spune acest lucru cu dovezi irefutabile fu ţinta lui de viaţă pentru că după teza de doctorat „Vladimir Streinu, critic, istoric literar, estetician al poeziei şi poet”1, se aplecă cu toată sârguinţa asupra studiului monografic „Gheorghe Şincai”. Să fi fost întâmplător? Aşa aş fi putut crede dacă Serafim Duicu ar fi fost un străin de noi.  Dar a plecat de aici, de lângă sfânta noastră mănăstire Tismana, pe care toţi cei care ne-am născut pe aste meleaguri o preţuim. O preţuim şi o iubim, cum îi iubim deopotrivă pe Mircea cel Bătrân şi pe duhovnicul lui „kir popa Nicodim” care-l învăţă pe voievod la Tismana, în veacul al XIV-lea, să citească şi să scrie dar şi cum să se roage ca să-i bată singur cu oastea sa pe turci la Rovine.

Zice autorul chiar la începutul cărţii „Pe urmele lui Gheorghe Şincai”2, prima lui monografie, premieră în istoriografia literară românească:

„Din Şinca Veche se trage Gheorghe Şincai. Toată partea aceasta, de la poalele Perşanilor şi până la Avrig, e vechea „ţară” a Făgăraşului sau a Oltului, din care ar fi pornit şi legendarul descălecător al Ţării Româneşti, Negru Vodă. Locurile au fost vreme îndelungată sub stăpânirea domnilor munteni. Mircea cel Bătrân se intitula şi „herţeg al Almaşului şi Făgăraşului” şi a ridicat o biserică la Scoreiu.”3

Cinci ani a lucrat la această monografie, trei ani la o analiză  totală a operei lui Samuil Micu4, altă premieră absolută în istoriografia literară românească şi patru ani la cea lui Petru Maior5, realizând un triptic monografic de mare valoare şi sinteză referitor la Şcoala Ardeleană. Împlinind cu maximă fidelitate o obsesie mai veche privind iluminismul transilvănean, el realizează o extrem de valoroasă incursiune în biografia celor trei mari personalităţi istorice ale Ardealului din perspectivă contemporană. Trei mari corifei ai Şcolii Ardelene asupra biografiei cărora merită, măcar în treacăt, să reamintim şi noi câteva date pentru identificarea ideii centrale urmărită de Serafim Duicu în elaborarea monografiilor privind opera lor: originea poporului român şi a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

Gheorghe Şincai, (1754-1816) urmaş al lui Ioan Şincai din Şinca Veche, istoric şi filolog român, ca director general al învăţământului primar unit din Transilvania, fu primul care ridică între 1784-1794 numărul şcolilor româneşti către cifra de trei sute. A strâns sute de documente, alcătuind prima colecţie privind istoria românilor pe baza căreia scrie ”Hronica românilor şi a mai multor neamuri” o operă reprezentativă pentru dezvoltarea istoriografiei româneşti. L-a ajutat pe Samuil Micu la elaborarea primei gramatici tipărite a limbii române. A simplificat ortografia şi a militat pentru înlocuirea în scrierile laice şi în învăţământul în limba română a literelor chirilice cu cele latine. A editat manuale şi lucrări de popularizare a ştiinţei. De ce şi-a dedicat viaţa asupra unor astfel de ţinte? Scrie Serafim Duicu în monografia sa:

„Locuitorii Ţării Făgăraşului au fost, din timpuri străvechi, crescători de vite şi agricultori. Bărbaţii erau oieri în munţi, unde se întâlneau cu cei din Oltenia şi Muntenia în bună frăţietate. Cum istoria le-a fost vitregă prin vremuri, au coborât pe celălalt versant al masivului Făgăraş, nu numai cu turmele, ci şi cu tot ce agonisiseră, întemeind acolo, în zonele subcarpatice, o salbă de sate, circa 90 la număr, de „ungureni”, care-şi păstrează până astăzi portul specific şi unele obiceiuri. Muntele le-a dăruit o conformaţie sufletească specifică: dârzenie, spirit justiţiar isteţime, dragoste faţă de natură etc. Înfrăţiţi cu apele şi codrii, ei au conservat mai bine tradiţia şi au înţeles să lupte pentru păstrarea ei. Cultul trecutului şi cultul frumuseţii limbii, aceasta şlefuită întâi de doină şi baladă, ne vin şi de la ei, cum ne vine şi întâiul sistem filosofic original românesc, cel al lui Lucian Blaga.”6

Samuil Micu, (1745-1806) supranumit si Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, a fost un alt teolog, istoric, filolog si filosof iluminist român, reprezentant al Scolii Ardelene. El a tradus „Biblia de la Blaj” în anul 1795, fiind după Biblia de la Bucureşti cea de-a doua traducere integrala a Sfintei Scripturi în limba româna, şi amândouă, după traducerea Sfintei Scripturi în limba slavonă în anul 1405, de către cuviosul Nicodim de la Tismana. Spre sfârşitul vieţii, Samuil Micu devine „cenzor” al cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda (1804-1806).

Petru Maior (1756-1821) a fost un istoric, filolog si scriitor român transilvănean, de naţionalitate româna, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Scolii Ardelene, în lucrările sale istorice combătând istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel si Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care contestau romanitatea si continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. A scris cartea „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Toţi cei trei iluminişti, reprezentaţi de seamă  ai Şcolii Ardelene, au fost cei mai importanţi militanţi pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene – la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, „Supplex Libellus Valachorum” document de căpătâi al luptei pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei.

SERAFIM DUICU – OMUL DE CULTURĂ

După  liceu a fost învăţător la Şcoala Mixtă  nr. 9 din Craiova, apoi după  facultate profesor la Blaj şi universitar la Târgu – Mureş. Serafim Duicu a dus o viaţă plină de trudă şi de zbucium sufletesc, trecând rapid prin treptele ierarhice ca universitar şi ajungând un om preţuit pentru dragostea lui de cultură în folosul neamului românesc. A predat ca asistent (1964-1974) la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş apoi la Institutul de Teatru, avansând ca lector, conferenţiar şi profesor. În anul 1977, teza lui de doctorat despre Vladimir Streinu face subiectul unei ample dezbateri la televiziunea publică.  A fost numit inspector şef la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă, director general al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, apoi rector al Universităţii „Dimitrie Cantemir”. În anul 1993, a plecat la Bucureşti, ca secretar de stat cu rang de ministru în Ministerul Culturii.

A fondat Societatea Culturală şi Fundaţia „Şcoala Ardeleană” precum şi revista acesteia, „Şcoala Ardeleană” (1991-1993). Înfiinţarea Societăţii Culturale „Alexandru Papiu Ilarian” aparţine tot lui. A fost redactor al revistei „Vatra” şi al publicaţiei „Curierul de Transilvania”. Ca istoric literar, critic şi publicist de mare vază, a colaborat la numeroase şi prestigioase periodice româneşti: „Tribuna”, „Cronica”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Transilvania”, „Familia”, „Romania literara”, „Orizont”.

Serafim Duicu nu a fost deci doar un cercetător în arhive, un meticulos al scrierilor exacte, bine documentate ci si un spirit critic, profesionalismul prin care a gândit şi redactat principalele sale cărţi – toate contribuţii preţioase la istoriografia naţională – aducându-i un binemeritat premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş pentru cartea „Dicţionar de personaje dramatice”7. Această scriere îl pune alături de personalităţile care şi-au adus contribuţii importante pe această temă:  Petru Maior (Procanon), Vasile Moldovan (Memorii din 1848-49), Al. Papiu Ilarian (Istoria romanilor din Dacia Superioară), Ion Pop Reteganul (Amintirile unui şcolar de altădată).

Cărţile lui Serafim Duicu, la care se adaugă  sute de articole publicistice, note critice, studii, conferinţe,  preocupările lui pentru folclor, – iniţiind numeroase acţiuni de răsunet în oraşele transilvane – nu sunt decât partea vizibilă a acestui mare gânditor, el formând de-a lungul timpului ca profesor zeci de generaţii de studenţi în spiritul preţuirii valorilor spirituale ale zbuciumatului nostru neam românesc.

Acum, la 71 de ani de la naşterea sa şi la 13 ani de la trecerea prematură în nefiinţă, întreaga elită culturală naţională şi chiar internaţională, este datoare să preţuiască şi să promoveze pe Serafim Duicu, ca pe un vlăstar sănătos de românism, plecat din meleagurile noastre gorjeene în Transilvania, fără să fi uitat o clipă valorile folclorice, culturale şi alte valori spirituale gorjeneşti, care i-au fost mereu sprijin şi îndemn de viaţă.

Tismana, 27 iulie 2009

__________________

Băsărabă apărâd ţara

„Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective! Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”

Fuseseră gânduri care-mi scăpaseră rostite, poate un pic apăsat, un pic teatral dar ieşite din inimă, efectul lor paralizând câteva clipe conversaţia. Profesorul Giurginca rămăsese cu privirea rătăcită dincolo de paharul cu palincă încă neatins iar comandorul eram sigur că-şi trecea în revistă în acel scurt moment, viaţa militară scursă pe nava patrulă mereu zgâlţâită de valuri. Viaţă dârză, viaţă de marinar bătut de vânt şi valuri pentru care răul de mare rămăsese doar o amintire de început.

– Pe toţi dracii bătrâne, exclamă el în cel mai pur stil marinăresc, câtă dreptate ai! La bărci fraţilor, ţară la apă!

Marea înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese „lăsat pe uscat”.  Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare.  Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica.

Comandorul Traian Popescu a primit botezul mării într-o călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa – Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat.  Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai  apoi să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.

– De dragul unchiului Sam şi a Coanei Europa ne-am făcut praf armata română domnule Giurginca! Dar nu pentru asta am venit eu în vizită la Petnic, pentru că răul este deja făcut. Am venit pentru că lupta pentru apărarea ţării trebuie s-o ducem acum în civil, cu condeiul. Au tăbărât duşmanii pe noi rescriindu-ne chiar şi istoria. Pe tema asta vreau să discutăm!

Dar de ce discuţia tocmai cu  profesorul Giurgincă? Şi de ce tocmai la Petnic? Pentru că dânsul face parte din acei oameni lucizi care au început a scrie pe fondul conştiinţei româneşti sfâşiate azi, păstrând ca valoare de document cutumele noastre de organizare a învăţământului militar. Un gest ce poate părea simplu, dar fiind în fapt un act de voinţă proprie caracteristic tuturor naţiunilor puternice care-şi reclamă dreptul la identitate. O liberă iniţiativă a unor personalităţi pe care le-a dat aceea naţiune. O scriere pornită ad-hoc de un grup, nu ca un „raport” la comandă şi nici ca o „comisie oficială” ale cărei concluzii sunt, fără excepţie, o improvizaţie.  Scrierea „Piramida cantemiristă – de la lămpaşul cantemirist la vipuşca de general” nu a apărut1 nici la comanda guvernului, nici a parlamentului şi nici a şefului statului. Ea nu este un „Raport Tismeneanu” întocmit  de „specialişti bine aleşi” ci o monografie de şasesutetreizecişidouă de pagini privind tradiţia şcolii militare de la Breaza, scrisă cu competenţă tocmai de aceia care au participat la istoria acelei şcoli militare.

Istoria adevărată a românilor trebuie păstrată, aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel cum a fost şi al meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui Neagu Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.

– Domnule Giurginca, fiind profesor de limba română, Traian v-a  recomandat şi ca un cercetător al graiului local. Eu am venit la Petnic pentru că aici era marginea Almăjului ţinut  care a aparţinut în evul mediu unor voievozi din neamul basarabilor. Multe informaţii din zona aceasta confirmă că regatul maghiar nu lăsa deloc întâmplător „ţara lui Litovoi” stăpânită „cu tot ce atârnă de ea” voievodului valah, ca „să o stăpânească aşa cum a stăpânit-o şi până acum”2. Printre informaţiile privind continuitatea noastră în aceste teritorii se numără şi cele de ordin lingvistic. V-aş ruga să-mi spuneţi părerea dvs. privind acest „ă” din „coada” cuvântului Basarabă. Ca regionalism, vreau să vă spun că în satul Sohodol, oraşul Tismana, se pronunţă chiar Băsărabă,  vocala „ă” extrapolându-şi forma de la  regula ei clasică într-un mod foarte interesant.

– „Ă” este mult mai vechi decât s-ar putea crede domnule Tomoniu!

– Lingvistul Emil Petrovici (1899-1968) este combătut în varianta sa că „ă”, ar proveni din tratamentul lui „î”. Care la rândul lui  ar proveni din latină ca un element palatal al lui  „a+n” sau „a+m”.

– Lucrurile sunt clare demult! În materie de vocalism al limbii române, evoluţia în latina orientală este…

– A, ă, î, o, u, e, i, toţi şcolarii o ştiu.

– Exact!

– În opoziţie cu graiurile din sudul Dunării unde cuvântul „păcat” este pronunţat în aromână „picat”, în meglenoromână „picati” iar în istroromână „pecåt” noi…

– Am păstrat un fonem care exista în sistemul fonologic şi nu am creat un fonem nou. Existenţa lui, confirmată de alte exemple, constituie o lege de dezvoltare a foneticii dacoromânei. Academicianul Alexandru Rosetti în lucrarea sa monumentală „Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea” aduce multe probe în acest sens.

– Şi bătrânii noştri, mai demult ziceau, „fămeaie” provenit din latinul „familia”… este foarte vechi acest „ă”. Îmi pare bine că am căzut perfect de acord în privinţa asta.

– Este evident că prezenţa în limba noastră vorbită a foarte popularului „ă” în cuprinsul cuvântului „Basarabă” este o dovadă că Djuvara al dumitale habar n-are de limba română! Cum bine spuneţi în carte, el şi-a luat doctoratul (dacă şi l-o fi luat!) în litere franţuzeşti…

– M-a surprins foarte mult că s-a aplecat asupra variantei cumane a numelui dată de Iorga. În mod deliberat evident, pentru a-şi susţine teoria! Dacă era bine intenţionat citea… Să fac o paranteză: Hmmm, citea! O fi citit el originalul lui Iorga? Deci ar fi putut citi cu câteva paragrafe mai înainte ce scrie despre Tocsabă! Să citim în carte3: „ Vorbind de aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat, autorul englez observă că la dânşii se întâlnesc exact aceleaşi nume pe care le dau pentru polovţi analele ruseşti. Şi citează pe acela al lui Taksaba, căruia-i corespunde în letopiseţe numele de Tocsobici, neamul lui Tocsabă. Dar Tocsabă e un boier muntean din veacul al XV-lea.  Un sat Tocsobeni există în Moldova. Şi un şir de nume româneşti au aceiaşi finală, până acum neexplicată: Talabă (În ţara Făgăraşului) – un Tălăbescul se întâlneşte în Moldova secolului al XVII-lea; satul Tălăbeşti, Tălăbăeşti, Tăbălăeşti vine de la alt Talabă decât baronul făgărăşean Tâncabă (de unde satul Tîncăbeştilor) şi, în sfârşit, Băsarabă.”

– Observaţi cum spune Iorga! „Băsarabă”, se apropie de „Băsărabă” al sohodolenilor dumnevoastră de la Tismana.

– Eu cred că a luat varianta din Arhivele Olteniei care aminteşte de un „Mihai Băsarabă, cioban la turmă”. Dar în nota de subsol, se mai găseşte şi „Băsărabă Ţiganul la 1817”, „Iosif Băsărab din Cugir”, Băsărab din Podoleşti – Moldova  precum şi un sat Băsărabă pe la Zalău. Iar ultimul paragraf începe aşa: „Băsărabi se află şi azi atât în satele ardelene…”

– Câţi or mai fi astăzi, domnule Tomoniu?

– Mulţi domnule Giurginca, suficient de mulţi pentru a trage o concluzie! În volumul II al cărţii „Neamul întemeietor al lui Băsărabă” o să-i înşir pe toţi. O ciornă însă privind numărul lor o am deja la mine. Ce pot să vă spun, este că numărul lor creşte pe măsură ce cercetez tot mai multe zone ale vechii Dacii Apulensis.

– M-aţi făcut curios! Puteţi să citiţi ce aveţi deja în ciornă?

– Familii cu numele Basarab, pentru că există şi Basarabeanu sau Basarabescu în câteva cazuri, există nu mai puţin de douăzecişipatru în Bucureşti. Apoi în Caraş Severin 3, Gorj 1, Mehedinţi 5, Buzău 4, Cluj 4, Dâmboviţa 1, Dolj 1, Galaţi 10, Hunedoara 3, Ialomiţa 6, Iaşi 6, Ilfov 2, Maramureş 1, Olt 2, Prahova 1, Sibiu 2, Suceava 3, Teleorman 3, Timiş 2, Tulcea 6, Vaslui 4, Vâlcea 2, Vrancea 1. S-ar putea zice că numele Basarab este destul de uniform distribuit în judeţele României dacă exceptăm localităţile Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Ialomiţa. În aceste localităţi însă e de presupus să fi migrat basarabenii în anul 1940, când Rusia ne-a anexat Basarabia.

În privinţa familiilor cu variante ale numelui Băsărabă şi anume Băsărabă, Băsarabă, Basarabă, Basaraba, avem însă o surpriză: frecvenţa mare a familiilor cu acest nume se află, foarte ciudat, în zona fostului voivodat al lui Litovoi, ţinut care cuprindea Carpaţii din nordul Olteniei, în principal pe curbura Novaci – Tismana – Turnu Severin dar şi Haţegul şi  Almăjul. Astfel, avem 15 familii în judeţul Hunedoara,  9 în Gorj, 5 în Caraş Severin, 4 în Mehedinţi, 2 în Timiş, una în Dâmboviţa şi una în Dolj. Şi cu excepţia localităţilor Bucureşti (4) şi Sibiu nu am găsit deocamdată familii Băsărabă în alte judeţe.  Poate mă veţi întreba de ce face Sibiul excepţie, în fond tot de Dacia Apvulensis ţinea şi el. Amintiţi-vă ce scriam despre vremurile de după uciderea lui Litovoi în luptele cu regatul maghiar. Fratele lui, Bărbat, scapă dând „o mare sumă de bani” iar Seneslau se retrage în stânga Oltului. Am fost şi sunt împotriva variantei „descălecatului” legendarului  Radu Negru la Câmpulung, pentru că nu se poate face o ţară printr-un descălecat de o zi, procesul durează secole. Însă admit, şi am scris despre aceasta, că Radu Negru a venit într-adevăr la Câmpulung din zona Sibiului. Că acel Radu Negru se numea Tihomir şi că el era tatăl întemeietorului de ţară, botezat de popor Băsărabă, ipoteza este încă disputată. Ceea ce este sigur astăzi, este că în zona Sibiu există cincisprezece familii cu numele Băsărabă sau variante ale acestuia.

Profesorul şi comandorul ascultau cu entuziasm. Probabil că s-ar fi întins povestea mult şi bine dacă doamna Elena nu ar fi dat alarma:

– Gataaaa! La masă! Omul trebuie să mai şi mănânce nu?

Mestecam încet, gânditori. Prin aerul aburind al cârnaţilor, cu vinul şi palinca tare, mai mult ca sigur că armata basarabilor izgonise chiar în acel moment din Valahia, după o luptă triumfătoare, cumanii migratorului Djuvara!

(Va urma)

_____________________

„Strigonii” umblând prin ţara lui Litovoi

Vin şi palincă? Profesorul, comandorul şi eu nu gustasem nici măcar un strop din ele iar sintagma mea „vinul şi palinca tare” din capitolul precedent, nu fusese decât o biată figură de stil. O nevinovată figură de stil, pentru că din păcate nu beam deşi totul era pe masă, descriind bătălia dintre purtătorii supranumelui „Băsărabă” şi închipuiţii şefi turanici ai migratorului Djuvara. Comandorul şofa „Toyota” lui „tout-terrain” iar mie şi domnului Giurginca ne trecuse vremea băutului. Şi chiar dac-ar „fi mers” o palincă printre pastilele pentru stomac, discuţia era atât de interesantă încât ignoram cu totul şi cu totul „stimulentele” noastre tradiţionale.

Adevărul era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar interlocutorii mei aveau plăcerea de a descoperi lucruri surprinzătoare în lectura operei lui Iorga. Cea mai şocantă concluzie pentru ei rămânea totuşi aceea că după pledoaria perfect logică a lui Iorga, privind originea românească a lui Talabă şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului englez privind „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”, dintr-o dată,  Iorga devine brusc inconsecvent cu el însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea” cumană a numelui.

– Bătrâne, tună cu vocea lui de bas comandorul, de ce-o mai lungeşte Iorga cu originea cumană a numelui de îndată ce trăsese concluzia că numele-i românesc?

– Ai trecut de partea piraţilor amirale? Nici vorbă de „origine”! Acest cuvânt „origine” este o invenţie a lui Djuvara şi este diversionist întrebuinţat de acesta, tocmai în scopul de a „arăta” că nu românii înşişi i-ar fi dat supranumele lui Băsărabă, ci migratorii cumani.  Or, Iorga nu foloseşte niciodată cuvântul „origine”, în niciunul din paragrafele sale despre Băsărabă! El foloseşte cuvântul „împrumut”, acesta având cu totul şi cu totul alte conotaţii! De aceea cred eu că diversiunea asta n-ar proveni din mintea lui Djuvara ci ar fi o diversiune tip demnă de servicii secrete, o diversiune a unora „de meserie” care i-au infiltrat în cap lui Djuvara deliberat „ideea”.

– Foarte interesant! Ia citeşte paragraful!

– „Nu e nevoie deci să mai căutăm, ca Hasdeu, la Dunăre Bas-Arabi, „Arabi-de-jos”, pe baza stemei, discutabile din Ulrich de Richenthal, nici, ca Onciul, să ne gândim la Bessapara, satul Bessilor din vechii Balcani”. Atenţie amirale cum zice Iorga: „E un împrumut de la cumani, ca şi numele de Osen şi de Terterii, cum, între numele de localităţi, de la ei, care aveau în stepă Tmutaracanul, vine Tutracanul dunărean, din care am făcut mai armonios Turtucaie”.

Comandorul, a cărui faţă se luminase brusc,  mă întrerupse:

– Cu alte cuvinte bătrâne, e vorba despre snobismul nostru dintotdeauna de a introduce cuvintele altora: „cool”, „hacker”,„job”,  „rating”,  „rocker”,  „live”,  „pub”, „player” sau  porecle „la modă”  cum ar fi Niky, Miky sau Fucke-vânt…

– Exact! În afară de asta, odată lămurită problema originii române a numelui „Băsărabă”, construit cu „ă” pe eventuale împrumuturi de la cumani, însemnând probabil „conducătorul, şeful cel mare”, Iorga vrea să excludă printr-o notă de subsol  şi celelalte variante vehiculate pe vremea lui. Pentru că el spune: „Să nu uităm Bassaripa lui Gh. Săulescu  şi pe propriul meu bassareus, haină tracică…”.

– E scris adânc, vorba lui Nea Iancu! Ce istorici de marcă aveam domnule, ce istorici!

– Iorga era atent la toate detaliile, pentru el nu era acelaşi lucru „a” cu „ă”! Cea mai mică unitate fonică a limbii române ar fi putut fi zdrobitoare în favoarea unei teze sau alteia. Şi chiar a fost o dovadă irefutabilă în cazul supranumelui „Băsărabă”, pentru că, chiar dacă s-ar presupune că supranumele a apărut în vremea cumanilor, construcţia lui a fost clădită evident, prin acest fonem geto-dacic, specific limbii autohtone.

– Vânt la pupă, bătrâne! Şi mai zice Iorga, tot subtil, „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”. Adică şi-ar fi lăsat căpeteniile lor căruţele şi obiceiurile din stepă pentru a deveni voivozi în muntoasa Ţară a Pietrelor a lui Litovoi?

– Cu acest fonem păstrat din timpurile geto-dacice, diferenţiind clar prin funcţia lui diversele variante ale numelui „Băsărabă”, am lămurit lucrurile domnule Giurgincă. Ce-aţi zice dacă ne-am concentra acum dialogul asupra sufixelor „oni”, „oniu”? M-ar interesa foarte mult aceste variante pentru că mi-aţi spus înaintea discuţiei despre Basarabă – asta rămâne forma uzitată azi, Basarabă – că există unele diferenţe între regionalismele bănăţene şi cele olteneşti.

– Da! De pildă, „strigoi” la dumneavoastră şi „strigoni” în Almăj.

– Ha, ha, ha! e bun exemplul, dar staţi puţin! Nu ştiţi că excepţia confirmă regula? Şi totuşi, dacă gândim mai adânc, nici excepţie nu e! Bătrânii gorjeni rar folosesc cuvântul strigoi.  Noi avem un cuvânt total diferit pentru cel care a „murit” şi a revenit de pe lumea cealaltă ca să facă rău: „moroi”. Cât priveşte „strigoniul”, ca să glumim, eu sunt un… „strigoni”! Mă refer la inovaţia lingvistică, fără doar şi poate, nu la strigoiul căruia-i spunem noi „moroi”. Să ştiţi că toată zona de sub munte e plină de construcţii lingvistice tip „strigoni”: ai lui Manea sunt „manoni” numele lor fiind Manoniu, ai lui Jerca sunt „jerconi” dând ca nume Jerconiu, ai lui Lazăr sunt „Lăzăroni” dând „Lăzăroniu” iar ai mei, de-ai lui Toma, sunt „tomoni”, eu numindu-mă Tomoniu. Iată încă o dovadă, evident comună, de străveche construcţie lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau odinioară voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile lingvistice de ordin antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime comune, hidronime comune, fitonime comune, etc.  Avem Iscroni, Eroni, Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa, Sohodol, şi multe, multe denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste munte! Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui Petre, în Gorj, lua fiinţă automat şi geamănul lui, Petrenii de peste Carpaţi. Sau variante: Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există zeci şi zeci de astfel de oiconime! Dar vă las pe dumneavoastră să vorbiţi, vă dau cuvântul domnule Giurginca!

– Înregistrează reportofonul?

– E pornit!

– Apropo dom’ profesor de interferenţele acestea dialectale şi care au rămas ca vechi urme ale străromânei, în zona Gorjului, Gorjul montan,  zona Tismana, Gorjul dinspre Cloşani, în toată plasa Cloşani şi dincoace de munţi în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace, precum Răsconi, Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu,  pentru că axul central este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei au rămas datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.

– Perfect de acord! Mitologia fiind totalitatea miturilor create de un popor sau, în cazuri mai rare, de un grup de popoare înrudite, este una din cele mai puternice dovezi ale unui limbaj comun străromân. Iar limbajul comun induce logic şi un teritoriu comun. V-aş ruga să dezvoltaţi aceste mituri din Carpaţii noştri Meridionali, acest ansamblu de credinţe, de idei, de legende şi chiar fabulaţiile legate de puternicul ax mitic Cerna – Jiu unde Iovan -Iorgovan reprezintă eroul absolut al acestui spaţiu geto-dacic.

– Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii Mehedinţi şi Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că ţine de minunea pe care a înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”.  „Piatra Iorgovanului” atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt atâtea pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta, biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin supranatural. O structură de o forţă extraordinară, pe care nu o sabie oarecare nu un buzdugan oarecare o poate învinge ci un fel de laser cu care forţele supranaturale s-au înfruntat. Ea ţine de forţele universului, de evoluţia extraterestră.

– Legenda trebuie atunci, să-şi aibă originea în adâncurile geoistoriei, poate ca un fel de document transmis prin viu grai despre sfârşitul ultimei mari glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din încălzirea postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de la Cazane. Vă daţi seama cât de străvechi este poporului nostru care a transmis prin legendă date despre acest fenomen? Legendele acestea atestă că în zonă, o civilizaţie primitivă exista cu siguranţă! Iar prin confirmarea ştiinţifică a datei ultimei glaciaţiuni, e lesne de dedus că civilizaţia geto-dacică era la nivelul celei egiptene, apărută tot cu câteva milenii înaintea erei creştine.

– Iovan Iorgovan a învins balaurul în Muntele Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a trebuit să străpungă munţii. Profesorul Cornel Boteanu de la Baia de Aramă, care a cules legendele Iorgovanului spune că balaurul a făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând la Dunăre. Pe urma lui s-a scurs un mare lac glaciar care a fost între munţi şi care dându-şi drumul la vale, a format Cerna, valea aceasta extrem de strâmtă, foarte îngustă. Cele mai prăpăstioase chei din Carpaţi sunt ale Cernei pentru că ele sunt şi de o lungime extraordinară! Mai sunt văi ca aceasta dar mici, Valea Cernei este însă enormă ca vale, are peste 150 km şi toată între munţi. Mai mult, arealul acesta al izvoarelor Cernei, este aflat între nişte munţi cu alte legende fenomenale, de pildă Godeanu, despre care se zice că adăpostea peştera lui Zalmoxe, de unde ieşea un izvor foarte puternic. Apoi, Godeanu este umăr în umăr cu Gugu şi amândoi, alături de Oslea într-un „triples confinium” montan, cum la fel există un altul aici, format din Munţii Ţarcu, Munţii Cernei şi Munţii Banatului.

– Magicul număr trei, tripleta de vârfuri legendare legându-se între ele prin plaiuri care delimitează zone etnografice endemice, adevărate tezaure de specific local rămase din era precreştină.

– Interesant este că în zona asta a noastră, localnicii folosesc după atâtea milenii, o pronunţie foarte aparte şi anume, muierea consoanelor „m” consoană bilabială şi „n” consoană dentală. Spre exemplu, noi spunem „cuni”, nu cui. Zicem: „dă-mi cuniul”. Alt specific este dublarea lui „mn”: răstamniţă (policioară). Mai zicem „scamn”, „dă-mi un scamn”. Iar muierea lui „n” se produce şi în alte cuvinte în dialect, de pildă „oni” care în limba literară este augmentativul lui „oi”. Şi fiind un augmentativ, atunci el trebuie să arate ceva mare: „Iscroni”, „Lăzăroni”, dumneavoastră ca nume „Tomoniu”, sunteţi  Toma al mare, pentru că există „oniu” acesta. De fapt accentul ar trebui, şi trebuie să fie, pe „i”, nu pe „o”, la noi nu se zice Cădáriu ci Cădaríu, deci se pune accentul pe penultima, unii zic „ca în latină” dar nu-i bine zis. Ca în limba veche, adică în străromână!

– Foarte corect! În cele două războaie mondiale, strămoşul şi tatăl meu erau, „Tomoníu”. Accentul a trecut însă pe ante-penultima silabă prin copleşirea numelui de către formele mai noi „Tomoiu”. Forme care nu-s arhaice, sunt construcţii recente. Un fel de „surnom”, o poreclă a lui Toma. La fel cum şi „Tismana” este o formă recentă, forma străromână fiind pe vremuri „Tismeana”.

– „Tismeana” este corect! Mai avem şi „Cotmeana”, care e mai încoace dar localnicii o ştiu de Valea Urieşilor! Mi se pare un lucru extraordinar! „Urieşii” sunt un etnonim care impune de la sine respect.

– Cum, de altfel, impun respect din start şi toponimicele „Tismeana” sau „Cotmeana”. Ele desemnând nume proprii ale unor locuri de închinare în creştinism şi de invocare a divinităţilor în perioada precreştină, cea zalmoxiană! Vă daţi seama cât de vechi trebuie să fie aceste oaze de getodacism?

Discuţia se încinsese… Şi poate că ne-ar fi prins noaptea dacă nu ne-am fi adus brusc aminte că trebuie să mai vedem şi zona. Măcar din goana maşinii… Aşa că, precum cum zicea comandorul, „ne-am îmbarcat” pe corabia lui cu roate şi am plecat ca „strigonii” prin Ţara lui Litovoi.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s